Născuta la 27 iunie 1987 în satul Donici, raionul Orhei. A absolvit Academia de Muzica, Teatru și Arte Plastice, specialitatea Actorie in 2010, iar in 2018 a susținut și examenul de master la aceeași specialitate. Primul loc de munca a fost Teatrul Republican de Păpuși Licurici, apoi radio Vocea Basarabiei. Din anul 2015 și până în anul 2017 la 1 martie a fost director general la Casa-Muzeu Alexandru Donici. În prezent este directoare și actriță la teatrul Alexei Mateevici.
Luni
Luni a devenit duminică iar duminică luni sau oricare altă zi din săptămână. M-am trezit la 7.00, l- am hrănit pe Stelea- bufniţa, pe Baghi - motanul,am hrănit căţeii -Ţigănuş şi Rex, am dus căpriţa la păscut, am pregătit terciul pentru copilaşii mei – Ioana, Samson şi Ilinca, si am plecat în oraş, la teatru. E abia a 2-a oară când ies din sat de când a fost declarată stare de urgenţă pe întreg teritoriul ţării. M-am pornit cu gândul să nu zăbovesc prea mult în oras dar oricum m- am întors la ora16.00. Copilaşii au rămas singurei acasă, i-am instruit de cu seară să mă aştepte cuminţi, să nu se certe şi să-şi facă temele.
La teatru. La teatru... e trist fără de actori. Scena a rămas plină de decorul de la ultimul spectacol. Scena ne aşteaptă... Afişele din faţa teatrului au rămas neschimbate, de parcă s-a oprit timpul în loc şi ne aşteaptă să revenim. Am rezolvat câte ceva ce mi-am propus de cu seară, dar nu prea multe, lumea e încă deconectată de la activităţi. Am avut şi o şedinţă doar cu angajaţii de la producţie şi am vorbit despre premiera care aşteaptă să vadă lumina zilei - Aici, Moscova! în regia lui Nelly Cozaru. Actorii tânjesc şi abia aşteaptă să iasă în scenă. De altfel, unii şi-au transformat casa în scenă iar membrii familiei în spectatori.
Am ajuns acasă, în liniştea şi gălăgia mea atât de indispensabilă. Copiii m-au aşteptat cu surprize şi floricele adunate de prin grădină. Am reuşit să mergem şi în pădure, care se află la doar 5 metri de căsuţa noastră şi am strâns frunze de arţar pentru sărmăluţe. Între timp am primit un apel ciudat, aşa l-am etichetat. Persoana s-a prezentat ca fiind regizor de film iar una din primele replici ale presupusului regizor a fost: hai povesteste ceva, aşa ca o actriţă să văd ce zace în tine. Bine, dle regizor şi actriţele au sufleţel şi nicidecum nu sunt nişte roboţei programaţi. Bineinteles că discuția noastră a fost scurtă. Seara am vorbit cu Nelly Cozaru despre spectacolul, Aici Moscova dar şi despre cât de responsabili cetăţeni am fost pe perioada pandemiei.
Marţi
Azi sunt acasă. Nu ştiu dacă voi avea ce spune prea multe la sfârşitul zilei, pentru că azi sunt acasă. Aici, unde totul este atemporal, totul mă inspiră dar în acelaşi timp tot ce se întâmplă cu starea mea aici, nu mă determina neapărat să trâmbiţez asta. Probabil dintr-o frică infantilă nerezolvată în subconştientul meu de om matur, de a nu mă lăuda prea mult când am ceva ce mă bucură nespus. Când eram mică, de vreo 5 ani, aveam mulţi puişori, iar unul din ei, cu gâtul gol şi cu ciuf şi încă şi încălţat îmi era cel mai drag. Mă lăudam la toţi copiii din mahala că am un pui cum nu are nimeni. Starea mea de bucurie era uneori aproape incontrolabilă. Îl aruncam în sus şi-l prindeam, îl ţineam mai mult în braţe, îl hrăneam mai mult decât vroia el, şi într-o zi din greşeală l-am călcat şi l-am strivit, eu cu piciorul meu. Posibil de atunci îmi sugerez să trăiesc în linişte stările de bine şi să nu le reclam.
Azi fac de toate prin gospodărie. Ca de obicei, până la ora 16.00 facem lecţii cu copiii. Între timp mai lucrez prin grădină şi livada din ogradă. Acolo mă reculeg, acolo simt pământul sub picioare, sunt o visătoare cu picioarele pe pământ. Spre seară am vorbit cu sora mea, la telefon, despre cât de mult îşi iubesc sau nu copiii mamele. Soarele apune şi îl admirăm de la balcon. Ilinca, cea mică, de 5 ani îmi zice că îi este dor de tati, Samson, care anul ăsta merge la şcoală, ştie să numere şi spune că nu mai este mult şi va veni tati acasă, iar Ioana, care merge în clasa a 3-a, la toamna,îi încurajează: priviţi apusul, acolo e tati, vedeţi âat de aproape este? Apusul a plecat şi el. S-a lăsat noaptea.
Miercuri
Încă o zi pe care am petrecut-o acasă. Încă o zi în sânul familiei mele, încă o zi înconjurată de picii mei, încă o zi în care trebuie sa mă aflu în diferite ipostaze, şi profesoară, şi învăţătoare, şi educatoare, şi mamă, şi prietenă, şi copil, şi chiar şi tată. Încă o zi când am luxul de a-mi organiza şi programa timpul aşa cum vreau eu. Dimineaţa, m-a trezit Samson: mama, vino să vezi cât de mult se iubesc furnicile, trag mai multe de o fărâmitură de pâine şi nu se ceartă. Si uite, se apropie una de alta. La ele nu există viruşi?
Azi dimineaţă mi-am bucurat copilaşii cu un dejun foarte gustos: piure de spanac cu frigănele. Am iesit să lucrez şi în grădină. Bucuroasă că mi-au răsărit şi fasolele, şi morcovii, şi sfecla roşie. Geamul de la odaia Ioanei e deschis şi din grădină ascult concertul lui Vivaldi la vioară, partea a 2-a şi a 3-a. Am vorbit cu mama la telefon, despre multe, despre toate. Apoi am vorbit şi cu Nina Lefter, colega mea de la teatru. Dacă avem copilaşi, discuţiile noastre nu se rezumă doar la cele legate de teatru, dar vorbim şi despre copii, lecţii, profesori, şcoală. Mereu avem ce ne spune şi împărtăși.
Spre seara mi-a scris un mesaj Tania Codreanu de la CCF și m-a invitat să fac parte dintr-o campanie socială, care are ca scop să susţină copiii din familii sărace şi mai ales afectate de Covid 19. Ar trebui să citesc o poveste şi să îndrum oamenii să doneze şi să susţină material aceste familii. Curajos şi nobil gestul organizatorilor... Tot astăzi, Rodica Vieru, de la consiliul raional Orhei al tineretului a venit cu o altă provocare. Centrul de Tineret va lansa Campania de informare dedicată Zilei Internationale a Familiei. În acest context, ne-a invitat să postăm colaje foto/ video cum ne petrecem timpul împreună. Chiar şi trecerea pe online reuşeşte să impresioneze şi să vibreze sufleţelele. Uitasem să vă zic: Ioanei i s-au aşezat 2 fluturaşi mici şi coloraţi pe palmă. Nu se grăbeau nicăieri. Se iubeau, aşa mi-a zis Ioana. I-am fotografiat.
Joi
Dimineţile sunt aproape la fel, dar nu îndrăznesc să le numesc rutină, pentru că sunt atât de ale mele, ale noastre. Am dat apă la plante şi la florile din grădină. E cam înnorat , iar copiii se roagă de ploaie cu 2 beţe în mânuţe. Auzi-i, ploaie, că vor fructe şi legume din grădină.
Samson pictează. Ii place să facă portrete. Are un stil de a picta şi a creiona toate cărăruşele chipului, aşa le spune el. Prima dată când a încercat să mă picteze, nu a reusit, în schimb pe tati l-a pictat din prima. A mai încercat şi azi încă o dată şi nu i-a ieşit. Acum plânge. Zice că sunt prea frumoasă, iar mâinile lui sunt neîndemnatice când ajung să îmi creioneze ochii. Vreau să îl îmbrățișez, iar el se ascunde.
Cât de firească și minunată ar fi lumea, dacă maturii ar fi la fel de sensibili și inofensivi ca și copiii. Mi-am luat copilaşii de mânuţe şi am intrat în pădure. Puişorii mei mi-au adunat un braţ de flori şi am mers bucuroşi acasă, am plantat împreună un copăcel de cătin decorativ. Apoi am urcat toţi în scrânciob şi încercam să ghicim ale cu sunt trilurile care ne încântă seară de seară.
In timp ce lumea în aceasta stare de lucruri a trecut pe online, noi, cei din sat încă mai avem posibilitatea de a asculta concerte şi a privi spectacole pe viu, cu orhestre întregi de triluri şi ornamente muzicale.
Vineri
Îmi adun ultimele gânduri în acest jurnal pe timp de pandemie, în primăvara anului 2020. Scrisul într-un jurnal are o mare importanță terapeutică. Credeam iniţial că mă voi repeta, pentru că ziceam mai sus că zilele au devenit aproape la fel. Dar când recitesc, îmi dau seama de ce în toată această perioadă de pandemie nu m-a încercat sentimentul de plictiseală sau depresie, stări pe care le trăiesc mulţi în aceste contexte. Iată, în sfârşit, am văzut timp de câteva săptămâni o lume fără de planuri, o lume regăsită, o lume reîntoarsă la eul ei, o lume fără grabă, un oraş aproape pustiu, un sat care foşnea de lucru dar în acelaşi timp tăcut, o lume care aşteaptă ...
Iar eu am avut ocazia nu doar să meditez asupra la toate astea, dar şi să le însemn pe hârtie. Astfel, gândurile mele nu au rămas incomplete, şi nu au vagabondat pur şi simplu prin mintea mea. Ilinca a plantat o bomboană şi aşteaptă să crească copacul de bomboane. Trebuie ploaie, zice ea îngândurată şi fuge după un fluturaş, încearcă să-l prindă. Merg s- o ajut.