S-a născut la 12 iulie 1979 în satul Chișcăreni, Sângerei. A studiat la Facultatea de Jurnalism a USM. Primul serviciu a fost la Antena C, apoi la agenția de presă Flux, a urmat PRO TV și PRO FM, apoi mulți ani de Europa Liberă, câțiva de Publika și face deja opt ani de jurnalism specializat în sănătate. Este coordonator de proiecte media la platforma E-Sănătate.
Luni
Jurnalul meu începe de duminică seara, când vestea devastatoare despre decesul unuia dintre cei mai buni prieteni ai mei, Valeriu Cațer, poreclit de mulți prieteni Vulcan, mi-a dat toată săptămâna peste cap. Era un moment oarecum așteptat, dar încă mai speram la o minune. E prima dată când pierd un om apropiat și, deși, în astfel de situații, oamenii încep să plângă, am simțit că mi-am creat o barieră și lacrimile întârziau să apară. Simțeam ciudă, mai degrabă, decât tristețe. Ciudă că nu am mai vorbit, că nu a ascultat să mai ia seama de sănătate, că l-am certat des în ultima vreme și poate nu ar fi trebuit. Deci, momentul ăsta devastator m-a ținut trează vreo jumătate de noapte, încercând, în gând, să găsesc justificări mai degrabă, despre ce n-am făcut și aș fi putut face. Într-un final am adormit.
Trezirea a fost grea, obositoare, aș spune chiar. Aveam capul greu de gânduri, dar cu mici eforturi, m-am ridicat din pat și mi-am zis că trebuie să-l trezesc și pe Teo să-l duc la grădiniță. Cine, dacă nu eu?
Tristețea m-a copleșit și devenea tot mai apăsătoare, abia când am ajuns la serviciu și am deschis Facebook-ul plin de mesaje de condoleanțe, poze cu Vulcan, amintiri, prieteni care au scris despre el și despre care nu știam că i-au fost cândva prieteni.
Adevărul că nu mai puteam face nimic pentru el, așa că am decis, împreună cu prietenii lui, foarte mulți, de altfel, și foarte diferiți, să adunăm fonduri ca să ajutăm familia să-l înmormânteze.
Unii se ocupau de locul de la cimitir, alții încercau să dea de mămica lui să-i spună cuvinte de susținere, alții pur și simplu se interesau ce puteau face, cum să ajute în această situație. M-am bucurat că oamenii au fost receptivi, deși, aproape că nu-i cunoșteau familia. Toate s-au petrecut printre sarcinile de la birou, pe care, oricum, nu aveam cui să le pasez.
Spre seară am alergat repede la grădiniță după pici , iar zâmbetul lui atât de pozitiv și gropițele din obraji m-au topit și m-au făcut să uit de toată încărcătura emoțională adunată peste zi.
Marți
Am încercat să rămân calmă și să-mi asum strângerea de fonduri pe cardul meu de salariu. Ciudată senzație, dar înțelegeam că e necesar. După ce am răspuns la zeci de mesaje despre priveghi, înmormântare, mi-am zis că: „până aici a fost viața acestui om”, deci să ne concentrăm pe cei vii și aproape, să considerăm și această pierdere o lecție, să ne vedem mai des cu cei dragi, să-i întrebăm de sănătate, să ne vizităm , să ne cuprindem, să facem mai multe lucruri bune.
Dar tocmai acum, când simți nevoia să comunici pe viu mai mult, să te întâlnești cu cei dragi, tocmai acum e pandemie și orice avânt de a te vedea cu cineva, se încheie cu „nu știu. Acum Omicronul ăsta e tare contagios și poate ar mai trebui să zăbovim”. Și da, asta facem, în speranța că decizia noastră ne va proteja de virus pe noi și pe cei din jur.
Marți a fost la fel de grea, precum luni, pentru că în familia mea, toată, vaccinată împotriva Covid-19, părinții au „înhățat” Omicronul. Stăteau acasă cu febră, cu punga cu medicamente, cu litrii de lichid lângă ei și, pentru că nu aveam voie să interacționez cu ei, îi telefonam din oră în oră să-i întreb cum se simt, dacă mai au febră, le dădeam sfaturi, că doar fiica lor e jurnalistă în sănătate și sigur știe la fel de multe ca un medic.
Miercuri
E un oraș în oraș, doar că acolo se odihnesc morții
A fost o zi sinistră – Ritus, sicriu, miros de lumânări, de tămâie, complicat de respirat prin mască. Îl petreceam pe Valeriu în ultimul său drum - la Cimitir, spre lumea celor drepți. N-am mai fost la o înmormântare de ani de zile. Mă demoralizează și chiar îmi provoacă frică. Prefer să-i țin minte pe oameni așa cum îi știam, când erau vii. Partea bună a fost că oamenii care i-au fost prieteni sunt cu simțul umorului și au preferat să-și amintească de el vesel.
Doina e un cimitir enorm. E un oraș în oraș, doar că acolo se odihnesc morții. Pe Vulcan l-au înmormântat la capătul „orașului”. Am și făcut glume – acum va avea mult aer curat în jur, degrabă și vecini și chiar priveliște liniștitoare. De pe dealul de la cimitir se vede ca-n palmă lacul de la Grătiești, restaurantul luxos, multe luminițe și casele private. Deci, ar avea ce să admire.
Am revenit la muncă pe la 11.30. Pe drum am tot schimbat vorbe cu prietena mea Mihaela Gherasim, bineînțeles despre Valeriu, cum era, cum ne aduna, cum îl certam, cum nu am mai comunicat cu el o vreme, cum viața ne dă câte un bobârnac, în speranța că ne schimbăm prioritățile. Sper chiar așa să și întâmple.
Ziua a fost încărcată, ca de obicei. Rutină, sarcini ba editoriale, ba administrative, trebuie să le reușești pe toate.
Joi
A fost o zi fantastică – era ziua în care mergeam la a treia ecografie și după două luni de sarcină mergeam să-mi văd din nou fetița pe monitor, să-i aud bătăile inimii, să văd cum se dezvoltă creierul, plămânii, rinichii, cum se joacă cu cordonul ombilical, cum stă serioasă și nu vrea să se întoarcă așa cum îi trebuie medicului, cum își duce mânuța la față și poate sta ca un colăcel în burtă. Imaginea în 3D o făcea să semene cu un mic extraterestru. Dar îmi părea atât de frumoasă, încât nu-mi puteam lua ochii de pe ecran. Avea nasul lui Teo, un pic turtit, fruntea lată, urechiușele mici, pumnișorii strânși. Orice măsurătoare a doctorului o așteptam aproape fără să respir. Deși știam în sinea mea că totul e bine, oricum aveam tot felul de îngrijorări, temeri. „E firesc”, m-a liniștit doctorița, o femeie blândă și o profesionistă desăvârșită.
Ca să mă delectez cu imaginile ecografiei, am făcut video. Deci, am putut să-i prezint și lui Teo cum arată surioara lui. Apropo, Teo îi tot inventează nume, în fiecare zi. Sora lui are toate numele prietenelor lui de la grădiniță. În fiecare zi le tot schimbă.
Vineri
Deși e înainte de week-end, ziua a fost mai lungă decât toate zilele din săptămână. Editare, plasare de știri, mesaje importante, rapoarte și plăți. Dar, vineri am lucrat de-acasă. Aveam nevoie să mă izolez, în casa mea, în locul unde pot să lucrez în liniște, fără să-mi distragă cineva atenția. Aveam nevoie de spațiul meu intim, unde totul e sub mână – cafeaua, ciocolățelele, mirosul piciului, renul din colțul bucătăriei, copăcelul după care îl măsor pe Teo cât a mai crescut și cântarul. Ah, cât de important e în această perioadă.
Seara a fost mai zbuciumată. Teo s-a plâns de dureri în burtă și liniștea a trecut în agitație, mai ales când termometrul mi-a arătat că are febra 38. Sper că nu e nimic grav și sâmbătă vom putea ieși la o plimbare.