Dumitru Marian: născut la 28 octombrie 1979 în Boldureşti, Nisporeni. Și-a făcut studiile la Universitatea Tehnică a Moldovei (specialitatea inginer electronist). Este primul distribuitor independent de film românesc în Moldova. A activat în calitate de editor video pentru OWH Studio. A tradus și dublat filme pentru Festivalul Cronograf. În 2008 a fondat ALTFilm, asociație care are drept scop dezvoltarea cineaștilor și a cinematografiei naționale. A adus la Chișinău trei ediții de Anim’est (unul dintre cele mai mari festivaluri de film de animațíe în Europa de Est) şi trei ediții de Future Shorts (cel mai mare ”Pop-up” Film Festival din lume). Este unul din co-autorii proiectului legii cinematografiei. Trăiește în Belgia.
Luni
Azi se face fix o lună de când m-am autoizolat. Dimineața începe cu mesajul de la Emma, care mă anunță cine o să vină după măști. Pentru că avem foarte mult spațiu la birou (una din afacerile șefului meu se numește Self Storage, de asta avem mult spațiu), partea noastră de responsabilitate socială pe timp de carantină constă în centralizarea schimbului de măști între voluntarii care le confecționează și cei care au nevoie de ele, în mare parte instituții cu profil social. Ca să nu-mi pierd obișnuința, chiar și pe timp de carantină mă trezesc la 7.30, uneori la 8.00, dar mesajul a venit la 7.00, nu chiar potrivit început de săptămână.
Înainte să mă apuc de treaba pentru care sunt plătit, am decis să investesc niște timp în activități de suflet - Animest Chisinau. Deja de câteva săptămâni trebuia să trimit bugetul către Ministerul Culturii, primul și deocamdată unicul finanțator al ediției din 2020. Cumva ipocrit să te gândești la hrană spirituală ”pe vreme de holeră”, dar face parte din gândirea pozitivă pe care o exersez în ultimul timp. Recitind contractul pe care urma să îl semnez, am constatat că ai noștri în continuare încurajează parazitismul și lipsa de inițiativă, dacă reușești, cumva, să faci un eveniment la care oamenii sunt gata să plătească bani - gata, nu mai ești eligibil, statul îi ajută doar pe cei care nu sunt în stare să-și câștige singuri pâinea, ești obligat să fii sărac, neputincios și nepopular. După care se întreabă de ce oare toți independenții și oamenii cu cap și aptitudini nu dau doi bani pe stat?
Pe la 10 au început să vină oamenii la hrănit animalele. Pentru că (așa cum ziceam mai sus) avem mult spațiu și o grădină mare, șeful a decis s-o populeze cu patru capre, două oi și un cangur. Iar pe timp de carantină, oamenii cu copii vin să petreacă ”timp cu animalele”. Noi le adunăm adresele de mail ca să-i spamuim cu oferte, iar ei aduc mâncare la animale. Copiii fericiti, animalele sătule, iar noi ocupați. Win – win! Unul dintre vizitatori mi-a dat o sticlă de vin drept mulțumire pentru fericirea copiilor. Avem cam 10 familii pe zi în ultimele 3 săptămâni, e abia a doua sticlă și asta e bine, altfel carantina ar fi mai veselă, dar ar putea avea urmări. Mai sunt și ciocolatele pe care le aduc beneficiarii măștilor, dar ciocolatele măcar le împart cu cei care cos măștile, dar cangurului parcă nu i-aș da vin.
După masă am vorbit cu Otilia despre ce o să fie. Nu-i clar ce o să fie, dar încercăm să fim pozitivi. Spre deosebire de mine, Otilia se păzește de știrile din Moldova, eu încă nu am învățat să mă detașez, probabil sunt obsedat de istorii cu șarlatani și oameni necăjiți. Probabil am văzut prea multe filme cu Bruce Willis și aștept să văd happy end-ul cu bandiți morți. Otilia se laudă că landlord-ul le-a tăiat 50% din prețul chiriei pe perioada CoVid, iar eu m-am lăudat că statul belgian mi-a aprobat o subvenție lunară pe perioada de criză, deoarece sunt în domeniu afectat (producția e pe brânci în perioada asta). Otilia nu mai vrea să se întoarcă în Moldova ”măcar s-o împuști”, dar eu încă nu sunt atât de categoric. Nu îmi dau seama până la urmă ce-i în capul meu, dar de fiecare dată când comunic cu oamenii plecați, parcă încerc să scot din ei o confirmare că e greșit să emigrez. Majoritatea mă dezamăgesc, susțin decizia de a fi plecat. Otilia este gata să se mute în Portugalia, în livada de portocali pe care mi-a descris-o de atâtea ori, încât îmi vine și mie să mă mut acolo. Dar nu o să mă mut. Urmează o perioadă incertă pentru toată lumea, foarte grea pentru mulți, dar criza asta s-ar putea să pună lucrurile la locul lor mai mult decât ne imaginăm noi.
Seara am băut sticla de vin și am urmărit cum colegul meu de carantină răsădește roșii, praz și sfeclă. Dacă nu era coronavirusul, începeam să număr zilele până plec în Moldova, dar acum nu-i nimic de numărat.
Marți
Azi grădina noastră s-a mărit cu o lama (alpaga, de fapt). În rest, nu s-a întîmplat nimic. Nici rău, nici bun.
Carantina în Belgia s-a extins cu încă o lună, între timp, am citit undeva statistici și Belgia e pe primul loc la numărul de decese per fiecare million de populație. Trist și nu tare încurajator să vrei să îți aduci familia într-o țară cu asemenea statistici. Tot mai multe teorii ale conspirației apar în jur, tot mai mult îmi pun întrebarea dacă vom ieși teferi la cap din această criză epidemică.
În România au făcut acord între MAI și BOR, ca să distribuie pâine sfințită și lumină, asta după ce în Iași au fost depistați un popă și un dascăl care au tot colindat sute de gospodării cu binecuvântarea. Ferește-ne, doamne de proști, cum s-ar zice. Sunt aproape sigur că ai noștri vor inventa și ei o schema de împăcare a credincioșilor, an electoral, totuși, iar Dodon mizează pe biserică, credincioși și tot felul de slabi cu duhul. Tristă perspectivă.
Sam, șeful casei, a mai adus o alpaca, femelă. Bănuiesc că foarte curând o să mai aducă și un cangur, că avem doar unul. Vorba unei colege, nu știam că lucrezi la grădina zoologică. Se pare că da. Pare o strategie destul de bună, când riști să pierzi afacerile, te concentrezi pe altceva.
Seara am început să mă gândesc la reprofilare, la criza de 40 și timpul marilor schimbări. Ce-ar fi dacă… ?
Am constatat că anul acesta va fi prima dată când nu voi fi acasă la mama de Paște. Triste, cumva, aceste prime dăți.
Miercuri
Brusc mi s-a făcut jale de mine și dor de Paște. Deși aveam impresia că nu sunt nicicum legat de obiceiuri și tradiții, azi am decis să fac rost de pască, ouă, țuică și caș. Am întrebat de unde iau ceilalți Moldoveni și fiecare cu sursele lui, dar cozonacul și-l fac acasă. Dat fiind faptul că www.casa9.eu, platforma pe care o dezvoltăm de vreo două luni, are drept scop rezolvarea dorurilor și nevoilor de acest gen, am decis să fac un efort logistic, să văd cum se poate rezolva.
Joi
Zi cu soare, prea mult soare pentru Belgia, de fapt. Vecinul de vis-a-vis umblă topless pe acoperiș, toți își scot gunoiul la poartă, gunoierii ridică gunoiul în regim obișnuit, mie mi-a venit un colet cu ceva echipament din Franța, oamenii vin să vadă animalele, animalele zburdă prin grădină, păsările cântă fără griji. Ce nu-i în regulă ? Mă gândesc la vremea de război, mai ales la ultimul, al Doilea Război Mondial, pentru că am cunoscut oameni care au văzut asta cu ochii lor. Sper să nu apucăm să trăim ororile războiului vreodată, bănuiesc că îmi asum prea multe prin această comparație, dar mă gândesc că cei de atunci trăiau fix același sentiment, așteptau să treacă, sperând că va trece pe alături. Și nimeni nu își făcea planuri, pentru că orice plan era egal cu zero. Ca și atunci, natura nu dă doi bani pe capacitățile sau prostia noastră, pe conflictele noastre, pe fricile noastre, ea își trăiește ciclurile unul după altul, ignorându-ne. Noi, ăștia alintați cu ”pace întruna”, ne aflăm acum cel mai aproape posibil de ideea noastră de dezastru, mai aproape este, probabil… războiul sau moartea, nu contează din ce cauză. Și îmi dau seama că foarte multă lume o să reevalueze atitudinea, valorile, visurile, reperele, viața în general. Teoretic, ar trebui să înțelegem cât de mici suntem pe lumea asta și cât de neînsemnată ne poate deveni existența întro singură clipă.
Privesc știrile de acasă, mă îngrozesc și îmi vine să urlu, dar fix așa fac colegii mei belgieni, fix așa se plâng italienii de reacția inadecvată a guvernelor, Spania își pierde oamenii pe un capăt, Marea Britanie nu mai e la fel de curajoasă ca acum 2 luni, Statele Unite sapă gropi comune într-o nebunie, Uniunea Europeană este amenințată cu noi exit-uri… și mă întreb dacă au rost toate, mă întreb dacă dreptul la circulație nu este o mare amăgeală, dacă nu cumva libertatea de a merge oriunde și oricând ne-a făcut mai slabi, pentru că nu mai avem rădăcini, dacă nu cumva drumurile deschise au devenit un scop în sine, iar noi nu mai știm unde vrem să ajungem, dacă nu cumva rostul nostru, gândit de natură sau de bojica, nu este să facem bine acolo unde ne-am născut. Acest virus ne-a demonstrat cât de efemer este totul și, dacă stau să mă gândesc, totul abia începe…. Iar eu nu sunt la locul meu.
Vineri
Am găsit de unde iau țuică și caș, am convenit cu Liliana că îmi dă un cozonac și ouă roșii, am găsit cine mi le livrează și sunt gata de Paște.
Alți ani, pe vremea asta ne pregăteam de plecat la țară, făceam ultimele cumpărături și ne uram unii altora Paște fericit. Anul trecut a fost prima dată când ”am venit acasă de Paște”, fiind primul an de emigrant. O să fie o experiență ciudată să nu gust friptura gătită de mama, după care litri de vin de pe la toți vecinii.
Mâine dimineață o să facem masa de Paște prin skype, iar de luni revenim fiecare la carantina cui ne are, de parcă așa a fost dintotdeauna. Și ne vom obișnui, și vom trăi în continuare ca și cum așa a fost tot timpul.
Paște fericit!