Au fost vremuri când orice casă din satele moldovenești, oricât de mică ar fi fost, se cuvenea să aibă și o Casă mare. O odaie mai largă, de fapt, în care nu se locuia. În puterea obiceiului, era menită, cu precădere, pentru musafiri și petrecerilor cu neamurile.

Înfrumusețată și înzestrată după priceperea și iscusința gospodinelor, Casa mare era fața și bogăția prin care familiile voiau să se deschidă lumii.

Era locul în care se întâmplau cele mai importante evenimente, împărtășite cu cei din jur. De la naștere până la înmormântare.

Tot mai rare acum, Casa mare și toate ale ei au rămas mai mult o preocupare etnografică.

Ce se poate vedea mai puțin, însă, în orice închipuire de muzeu, sunt doamnele pentru care rostul vieții continuă să se regăsească și în frumusețea de altă dată.

Urmăriți întregul episod aici:

„Tot ce-i frumos - pentru Casa mare, așa știu de mic copil”

Doamna Silvia, din Sculeni, Ungheni păstrează în Casa mare lucruri la care a cusut pe când avea 13 ani. „Noi suntem ocupate, femeile. Mult de lucru avem, și o mâncare, și curățenie, și dat cu var, dar facem și ceva ca să rămână. Aceste lucruri se păstrează mult și bine” spune ea.

„De ce păstrez casa mare? Eu nu am viață, dacă nu-i”, povestește pensionara. Ea spune că tot ce s-a adunat cu anii în Casa mare este lucrat și gândit de ea: „Tot ce este aici, am făcut eu, cu mânuțele mele.

Au fost nopți nedormite, dar am făcut lucruri frumoase. Tot ce făceam frumos, totul era în casa mare, așa știu de mic copil. Dacă m-am îmbrăcat într-o ie, și o fustă neagră, parcă zbor. Pe cuvânt, parcă e altă lume, îmi place foarte mult.”

La Giurgiulești, Cahul, echipa de filmare ajunge în gospodăria domanei Vasilina. Și ea povestește, cu drag, de toate lucrurile la care a cusut, ,,pentru că avea multe camere și toate trebuiau îmbrăcate.” Cum se termina munca de pe câmp, prin noiembre, intram la țesut, povestește femeia: „Aveam război, până la ora unu de noapte țeseam, mă culcam și când mă sculam, iar de țesut mă luam.”

„Dacă n-ar fi casa asta în ogradă, parcă ar fi un gol foarte mare”

Doamna Galina din satul Piatra, Orhei păstrează în Casa Mare prosoape cu care a fost legată la cununia primilor fini și îngrijește casa pe care a moștenit-o de la socri: „Casa asta are peste o sută de ani. Stâlpii, ca să îi vopsesc, îmi ia cel puțin patru zile. Dar mi-i dragă, să fie frumos.”

La Roșcova, Criuleni, echipa de producție a documentarului a ajuns în gospodăria doamnei Aurelia. Așa cum spune ea „dacă n-ar fi casa asta în ogradă, parcă ar fi un gol foarte mare. Parcă n-aș fi la locul meu. Cât o să mai am puteri, am s-o păstrez.”

„Păstrăm tradițiile, o facem cu mare drag”

La Tîrnauca, Slobozia, doamna Natalia povestește că ceea ce fac azi, o fac cu mare drag, păstrează tradițiiile și obiceiurile: „păstrăm tot ce e legat de viața moldovenilor, deoarece la noi în sat moldoveni au rămas foarte, foarte puțini.” În curtea casei, femeia a adunat mai multe laițe, donate sau cumpărate de la oameni care nu mai aveau nevoie de ele. „Pentru noi sunt niște bijuterii”, spune ea.

„Laița este cea care trăiește în Casa mare, iar Casa Mare este fața gospodinei, cât gospodina este de gospodină. Adică în Casa mare, sunt cele mai frumoase și mai prețioase lucruri. Fiecare din ele prezintă ceva și are o istorie”, mai spune Natalia.

„Oamenilor le-a trebuit Casa cea mare pentru că înainte aveau acolo zestrea de nuntă pentru fete. Dacă nu aveai zestre, se zicea că ești săracă, povestește Ludmila din satul Cerlina, Soroca. Are și ea lucruri păstrate de la bunica sa, țese până în prezent și spune că „cine înțelege munca, și cât de greu se fac, înțelege că ele sunt bijuterii”.

Aici, un interviu despre documentarul „Doamnele Casei mari” cu Victor Maxian și Varvara Buzilă:

Următorul documentar din seria Pur și Simplu, Moldova este despre școala moldovenească.