Chris Joss e un compozitor, multi-instrumentist și producător francez al cărui prim album, „The Man with a Suitcase”, din 1999, face parte dintr-o categorie muzicală subterană a anilor 1990 numită de unii „imaginary soundtracks”, coloane sonore imaginare, compoziții care acompaniază filme inexistente.
„The Man with a Suitcase” a avut un așa mare succes că mai multe piese de pe acest disc au ajuns în coloanele sonore ale unor filme reale, și ale unor emisiuni de televizune cu mare priză la public.
Joss spune că muzica de pe primul său album e un omagiu adus filmelor seriale polițiste și de spionaj din anii 1960 și 1970, cum ar fi „Răzbunătorii” și „Mission: Impossible”.
Asta se aude foarte bine în ce cântă acest francez: un amestec de jazz, pop, rock și funk, numai bun de pus la petreceri în crîșme oldies, cum știu eu că există una la Cluj, pe strada Brâncuși.
Conceptul de imaginary soundtrack pare însă să aibă legătură în ce-l privește lui Chris Joss cu o afecțiune rară (nu se știe încă cu siguranță dacă e o boală sau nu) numită misophonie, descrisă ca o tulburare a sistemului sistemului nervos central ce provoacă reacţii exagerate, şi de obicei agresive, la auzul anumitor sunete, îndeobște făcute de persoane din apropiere, cum ar fi plescăitul, sau mirositul sonor.
În prezentarea la cel de-al zecelea album al său, numit chiar așa, „Misophonia”, Chriss Joss spune că el suferă de această afecțiune de la șase ani, și că timp de 40 de ani a crezut că doar el e torturat de aceste trigger sounds, pînă când în 2010 a descoperit pe internet că povestea asta are un nume, și că există și alți misophonici, cu aceleași simptome, dar care reacționează negativ la alte sunete.
Pe scurt, acest compozitor francez ne spune că el face muzică pentru a se proteja de sunete pe care nu vrea să le audă, și din cauza cărora și-a stricat auzul acultînd tare diverse muzici în căști ca să se protejeze de ele.
