Europa Liberă: Bună ziua, dragi ascultători! Sunt Lina Grâu și va prezint astăzi, la microfonul Europei Libere, emisiunea Dialoguri transnistrene. În cadrul acestei ediții a emisiunii vă propunem o masă rotundă înregistrată în studiourile Europei Libere de la Praga cu doua activiste pentru drepturile omului din regiunea transnistreană.
Începem, ca de obicei, cu buletinul de știri, cu principalele evenimente ale săptămânii trecute.
Cererea Republicii Moldova privind „retragerea completă a trupelor străine” va fi discutată la una din ședințele din octombrie ale Adunării Generale ONU, a informat Ministerul de Externe de la Chişinău. La începutul lunii septembrie, ministrul rus de externe Serghei Lavrov a criticat inițiativa Chișinăului, afirmând că aceia care au sugerat Republicii Moldova ideea evacuării pacificatorilor ruși din regiunea transnistreană pun la cale un război în regiune. Ministerul moldovean de Externe a negat că ar fi cerut retragerea pacificatorilor ruși, subliniind că solicitarea se referă la contingentul Grupului operativ de trupe ruse dislocat în stânga Nistrului fără acceptul Chişinăului. Moscova s-a angajat în cadrul summitului OSCE de la Istanbul din 1999 să-și retragă trupele și munițiile din regiunea transnistreană până în 2002, lucru care nu s-a întâmplat.
Și regiunea transnistreană pregătește propriul demers la ONU – aceasta vrea să ceară statut de observator în organizație, pe modelul Palestinei, statut pe care să-l folosească, potrivit șefului administrației transnistrene, Vadim Krasnoselski, „pentru a-și prezenta pozițiile pe plan internațional”.
Noul reprezentant al Ucrainei în procesul de soluționare a crizei transnistrene, Victor Krișanovski, și-a exprimat tot sprijinul pentru reluarea negocierilor în formatul 5+2, relatează Interfax, citând Biroul Politicii de Reintegrare de la Chișinău. Reprezentatul Ucrainei, numit în august de președintele Petro Poroșenko, a declarat că va sprijini „cu toată puterea” reluarea unui dialog „constructiv, transparent și deschis” în vederea găsirii unei soluții.
Liderul de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, a declarat că pentru a fi pregătite de negocieri (cu reprezentanții regiunii transnistrene), autoritățile de la Chișinău ar trebui să dea limbilor rusă și ucraineană statut de limbi de stat. Totodată, crede Krasnoselski, citat de Agora.md, denumirea limbii oficiale ar trebui schimbată din „română” în „moldovenească”.
La microfon Lina Grâu, continuăm sinteza știrilor la Radio Europa Liberă.
În Ucraina au început luni exercițiile multinaționale „Rapid Trident” la care participă și militari moldoveni, în pofida opoziției președintelui Igor Dodon. Manevrele anuale "Rapid Trident" care se vor desfășura până la 23 septembrie reunesc 2.500 de militari din 14 țări, majoritatea membre NATO, a precizat ministerul ucrainean al apărării.
Belarus și Rusia au început joi seara exercițiul militar comun Zapad 2017, despre care țările occidentale spun că ar încălca anumite convenții internaționale și ar fi o amenințare pentru vecinii din NATO. La manevrele ce vor dura până la 20 septembrie participă în mod oficial 5.500 de soldați ruși și 7.200 din Belarus. Unii oficiali occidentali cred însă că participarea reală este mult mai mare, iar NATO susține că organizatorii ar fi trebuit să anunțe mai din timp manevrele și să invite mai mulți observatori străini. Ministerul apărării din Belarus a reiterat însă joi ideea că exercițiile sunt pur defensive. Iar purtătorul de cuvânt al Kremlinului, Dmitri Peskov, a calificat plângerile occidentale drept „provocatoare”.
Miniștrii de externe din patru țări ale UE au deplâns restricțiile introduse de Ucraina educației în limbile minorităților naționale, a informat joi Ministerul de externe din România. Șefii diplomațiilor din România, Ungaria, Grecia și Bulgaria au trimis o scrisoare comună omologului lor de la Kiev, Pavlo Klimkin și unor organizații europene, exprimându-și „îngrijorarea și profundul regret” față de noua lege ucraineană a educației, care reduce dreptul la utilizarea limbii materne pentru minorități la învățământul primar. Legea a fost criticată și de alte țări, nesemnatare ale scrisorii, ca Polonia, Rusia și R.Moldova. Noua lege, adoptată pe 5 septembrie de Parlamentul de la Kiev, limitează drastic învățământul în limba maternă, mai precis, prevede ca în licee și facultăți să se predea doar în ucraineană, iar educația în limbile minorităților să fie disponibilă doar în grădinițe și școli primare.
Parlamentul European ar dori abolirea taxei de roaming între UE și țări ca Ucraina, Moldova și Georgia ca parte dintr-un proiect de a face integrarea europeană mai atrăgătoare pentru statele cuprinse în programul Parteneriatul Estic. Potrivit unui proiect de raport văzut de Europa Liberă, parlamentarii UE propun în cadrul așa-numitului „Parteneriat estic+”: „adoptarea de tarife unilaterale preferențiale suplimentare și abolirea tarifelor de roaming între țările partenere și UE. Taxele de roaming în interiorul UE au fost abolite în această vară după dezbateri de peste 10 ani.
Aceasta a fost sinteza principalelor evenimente ale săptămânii trecute, mai multe, în actualitate, găsiți pe pagina noastră de internet la europaliberă.org.
***
Europa Liberă: La Praga s-a deschis săptămâna trecută, pe 12 septembrie, o expoziție de fotografie având ca temă situația comunității LGBT din regiunea transnistreană. Expoziția a avut și o poveste mai specială – aceasta a atras atenția publică după ce vernisajul la Tiraspol a fost anulat de autor – fotografa Carolina Dutca – din cauza presiunilor și amenințărilor la care aceasta a fost supusă de KGB – de securitatea din regiunea transnistreană.
În deschiderea expoziției de la Praga, a fost proiectat și filmul documentar Prima republică, al regizorului ucrainean Serghei Nazarov, un film despre realitățile din regiunea transnistreană văzute prin prisma locuitorilor din stânga Nistrului.
La Praga, expoziția și filmul au ajuns datorită eforturilor organizației neguvernamentale cehe People in Need și au fost găzduite de Centrul cultural Kasarna Karlin.
Radu Benea a stat de vorbă cu fotografa Carolina Dutca, dar și cu șefa Centrului informațional și de drept „Vialex” din Râbnița, Olga Purakina, una dintre protagonistele filmului documentar Prima republică. Vă invit să ascultați în continuare discuția care a avut loc în studiourile Europei Libere de la Praga.
Europa Liberă: Carolina, povestiți-ne un pic despre expoziția Dvs.
Carolina Dutca: „În expoziție sunt prezentate poveștile oamenilor din Transnistria, reprezentanți ai comunității LGBT. Sunt poveștile lor și fotografii. Fotografiile sunt în mare parte fără fețe – a fost decizia mea, pentru că am vrut să asigur securitatea oamenilor, anonimatul lor, pentru ca pe viitor să nu fie persecuții la adresa lor.
De asemenea sunt acolo două poze cu oameni cărora li se văd fețele și eu cred că este un mare act de curaj și chiar eroism din partea lor – trebuie să ai multă forță ca să te decizi să faci așa ceva. Cred că acesta e un mic pas pentru ca și alți oameni să se simtă mai deschiși, alți oameni care sunt parte a comunității LGBT.
Deci, expoziția e despre asta – ea conține povești despre discriminarea oamenilor în regiunea transnistreană. I-am întrebat în ce măsură se simt ei liberi, cu ce probleme s-au confruntat și de ce gen sunt aceste probleme. Și iată acestea au fost răspunsurile pe care le-am primit de la diferiți oameni.”
Europa Liberă: Adică, fotografiile sunt însoțite de istoriile lor...
Carolina Dutca: „Adică în aceste istorii ei își deschid sufletul și vorbesc despre lucrurile pe care cred ei că este important să le vadă și să le audă și alți oameni. Și eu cred că aceste lucruri vor fi interesante pentru cei care sunt în mod special interesați de drepturile omului. E de interes și pentru fotografii documentariști, pentru că este o temă inedită pentru această regiune, e o temă absolut închisă. Și ce am făcut eu este practic prima încercare de a discuta pe acest subiect pe teritoriul Transnistriei. În Transnistria toată lumea se face că fenomenul este inexistent și o astfel de problemă nu există.”
Europa Liberă: Din ce-am văzut și citit, unele istorii pe care le prezinți sunt de-a dreptul cutremurătoare...
Carolina Dutca: „Da. Există aici și povestea unui tânăr care a simțit homofobia nu pur și simplu din partea unor oameni străini, ci din partea fratelui său. Fratele lui mai mare l-a snopit în bătăi, l-a scos la balconul de la etajul 9 și a spus: „Nu-mi va fi rușine dacă voi omorî un gay”. Pe mine această istorie m-a marcat – atunci când mi-au povestit-o nu mai știam nici cum să reacționez, nici cum să fotografiez după asta, nici ce fac, cum aș putea să ajut în situația asta acel om, pentru să e o situație îngrozitoare.
Eu cred – cel puțin sper acest lucru – că prin aceste istorii și prin faptul că ele au devenit publice voi putea măcar un pic să schimb opinia oamenilor și să-i fac să înțeleagă că prin atitudinea lor radicală, negativă generează o mulțime de probleme unor oameni care în principiu nu le-au făcut nimic rău. Să-i fac să înțeleagă că pur și simplu pentru că au o altă orientare sexuală aceștia nu trebuie să fie supuși unor presiuni, discriminării și violențelor. Acestor subiecte le este consacrată expoziția.”
Europa Liberă: Cum credeți, când s-ar putea organiza o asemenea expoziție și în regiunea transnistreană?
Carolina Dutca: „Este o întrebare complicată și nu cred că știu răspunsul. Nu am cum să spun cât va dura în timp până când acest lucru va deveni posibil – în câți ani sau în câte decenii. Cred că atunci când administrația regiunii transnistrene va deveni deschisă către tot ce este nou și va fi mai liberală, doar atunci acest lucru va fi posibil. Acum eu cred că la putere nu există astfel de oameni, astfel încât nu, acum nu este posibil. Dacă se va produce vreo reorientare a cursului către politici mai liberale, atunci poate că va apărea și o astfel de oportunitate – de a organiza în regiunea transnistreană astfel de expoziții”.
Europa Liberă: Este vorba doar de autorități sau și de societate?
Carolina Dutca: „Problema a ținut nu doar de autorități – evident că și societatea era montată negativ. Practic majoritatea oamenilor au avut o atitudine negativă în raport cu expoziția.
Dar eu cred că societatea este greu de pregătit de astfel de subiecte atunci când autoritățile în permanență le spun că acest lucru este rău. Avem o societate foarte conservatoare și statul încearcă în toate felurile să susțină acest conservatorism. De aceea cred că trebuie să lucrăm și cu societatea, și cu administrația într-o anumită măsură – una este legată de alta.
Adică nu cred că există a anumită problemă separată care generează homofobia. așa cum s-a întâmplat în cazul cu expoziția. Există o tendință de inacceptare a tot ce se întâmplă nou în lume.”
Europa Liberă: Ați realizat investigații foto-jurnalistice, avându-i ca protagoniști pe tineri din regiunea transnistreană. Cu ce gânduri trăiesc tinerii într-o regiune nerecunoscută, unde își văd viitorul?
Carolina Dutca: „Impresia mea este că există tineret foarte conservator. Nu foarte mult, dar este – tineret care își vede viitorul și dezvoltarea în legătură cu Rusia, în apropierea Transnistriei de Rusia. Ei fie vor rămâne în Transnistria, fie vor pleca în Rusia.
Și există altă categorie de tineri care își văd viitorul peste hotare. Mulți vor de fapt să plece și caută soluții. Dar, având în vedere că Transnistria nu este o regiune stabilă din punct de vedere economic, nu toată lumea are posibilități materiale să plece. Și atunci mulți dintre ei sunt nevoiți să rămână.”
Europa Liberă: Ați avut expoziții și la Chișinău. Ca artist preocupat și de fenomenul stereotipurilor, cum vi se pare, cât de aproape, cât de departe sunt acum cele două maluri ale Nistrului?
Carolina Dutca: „În Republica Moldova totul a fost foarte bine și în sensul reacției publicului nu au fost niciun fel de probleme. La Chişinău au fost trei expoziții NoSilence și la niciuna nu au fost declarații radicale și niciun fel de lucruri negative. Din contra, oamenii se apropiau și spuneau că ei iau aproape de suflet aceste istorii și se întrebau cum sunt posibile aceste lucruri, având în vedere că Tiraspolul se află nu chiar atât de departe de Chişinău. Este vorba de doar o oră și jumătate de mers cu transportul, dar diferența este atât de radicală.
Adică evident că în Republica Moldova homofobia există, dar ea nu este atât de puternică ca în Transnistria. Cel puțin așa mi se pare. Și eu mă bucur foarte mult că există inițiative, organizații în Republica Moldova care lucrează cu oamenii. Și Parlamentul moldovean are o atitudine liberală față de comunitatea LGBT, ceea ce mă bucură.
Atunci când avem expoziția acolo, la Chişinău, mă simțeam în siguranță. Adică nu simțeam niciun fel de pericol la adresa mea și la adresa vizitatorilor expoziției.
Pentru că dacă expoziția ar fi fost la Tiraspol, aș fi simțit pericolul, aș fi fost îngrijorată nu doar pentru mine, dar și pentru oamenii care ar fi venit să o viziteze. Pentru că am avut amenințări la adresa expoziției, a vizitatorilor, a organizatorilor etc.”
Europa Liberă: A existat vreo continuare a istoriei cu KGB-ul care v-a interzis expoziția la Tiraspol?
Carolina Dutca: „Nu, nu a fost niciun fel de continuare. Atunci când s-a produs, cazul a fost foarte mediatizat, inclusiv în mass media din dreapta Nistrului, și asociația Apriori a emis un comunicat cu privire la discuția telefonică care a avut loc, inclusiv descifrarea discuției. Și eu nu am mai fost chemată la KGB. Știu că au fost unele presiuni exercitate asupra tatălui meu, dar direct asupra mea presiuni nu au fost.”
Europa Liberă: Mulțumim, Carolina, pentru că ați acceptat invitația noastră. Doamnelor și domnilor, am discutat cu Carolina Dutca, tânără artistă și fotograf de la Tiraspol, autoarea expoziției „No Silent”, dedicată problemelor comunității LGBT din regiunea transnistreană, și care acum un an urma să aibă loc la Tiraspol, dar a fost anulată din cauza presiunilor exercitate de KGB-ul local.
Sunt Radu Benea și vă amintesc că ascultați radio Europa Liberă.
Europa Liberă: La Praga, expoziția Carolinei Dutca a fost găzduită de Centrul cultural Kasarna Karlin, iar în cadrul ei a fost prezentat și un film documentar despre Transnistria. Mă adresez acum celui de al doilea interlocutor prezent aici, în studioul Europei Libere de la Praga, Olga Purakina, șefa Centrului informațional și de drept „Vialex” din Rîbnița. Olga, despre ce este acest film documentar, care sperăm că va deveni în curând accesibil şi publicului larg.
Olga Purakina: „Filmul despre Transnistria a fost făcut de un regizor din Odesa, Serghei Nazarov – este vorba despre televiziunea publică din Odesa. Ideea era de a arăta, de a povesti despre Transnistria. Odesa este la o distanță de doar 100 km de la Tiraspol, este foarte aproape, dar oamenii care trăiesc în Odesa, în Ucraina, de multe ori au o viziune denaturată asupra regiunii. Această viziune se formează sub influența mass mediei, a propagandei.
De multe ori, lucrurile pe care nu le cunoști par absolut terifiante, înspăimântătoare și anormale. Îmi amintesc ce nervozitate era atunci când se tot zvonea că Transnistria se pregătește să atace Odesa. Asta chiar dacă toată populația Transnistriei este de maxim 400 de mii, iar în orașul Odesa locuiesc peste un milion de oameni. Adică frica are ochii mari.
Și acest film a avut o idee minunată – de a aduna transnistreni din diferite categorii pentru ca aceștia să povestească ce înseamnă de fapt Transnistria, cum se trăiește acolo, ce își doresc ei. Autorii au călătorit prin toată Transnistria, au fost și la noi la Rîbnița, au discutat inclusiv cu oamenii pe băncuțele din fața blocurilor, au discutat cu reprezentanții societății civile, inclusiv eu și colegii mei am dat interviu pentru acest film. Autorii au fost și la Tiraspol, au discutat cu oameni de diferite vârste.
Și din punctul meu de vedere acest film oferă într-adevăr o viziune foarte bună – complexă și diversă – asupra Transnistriei. Am văzut produsul final. De multe ori din interior e greu să dai o apreciere pozitivă, mereu pare să accentele nu au fost puse tocmai corect. Dar în acest caz am impresia că autorii au reușit într-adevăr să creioneze un tablou obiectiv, ei au reușit să vadă ce este cu adevărat Transnistria cu ochii celor care trăiesc în regiune.
Iar viziunile s-au dovedit a fi chiar foarte diferite. Sunt oameni care se văd doar în Rusia. Sunt oameni care văd Transnistria ca fiind independentă. Sunt oameni, printre care și eu, care consideră că cel mai real și mai avantajos pe termen lung pentru Transnistria ar fi să se unească cu Moldova, adică revenirea și reunificarea de jure și de facto.
Dar în mare parte oamenii vor aceleași lucruri – nimeni nu vrea să lupte, nimeni nu vrea agresiune militară. Nimeni niciodată nu-și dorește așa ceva. Oamenii vor pace, vor un serviciu bun, vor să trăiască în înțelegere.
Dar, pe de altă parte, este uimitor cât de ușor în fiecare dintre noi se trezește frica de celălalt și cum avem impresia că omul care are un pic alt sânge, un pic altă credință ne poate face ceva rău. Asta, chiar dacă omul respectiv este la fel ca noi și de cele mai multe ori cunoaștem acest om de mulți-mulți ani, trăim alături de el. Este îndemnul meu – înainte de a vedea în altul un dușman trebuie să încercăm să vedem în el un om. Și, încă mai important, trebuie să încercăm să rămânem noi înșine oameni. Adică poate că nici celălalt nu te va trata ca pe un dușman dacă tu te vei comporta ca un prieten. Cam așa. ”
Europa Liberă: Olga, Dvs. conduceți o organizație neguvernamentală în provincie și colaborați intens cu Centrul Apriori și Clubul 19 din Tiraspol. Cum se simte sectorul asociativ în regiunea transnistreană, cum se manifestă inițiativa civică?
Olga Purakina: „Îmi este greu să spun cum se dezvoltă întregul sector asociativ. Eu aș vorbi mai degrabă despre activismul civic în general. Noi, ca organizație, lucrăm de mai puțin de doi ani – ne-am înregistrat în februarie 2015, dar activitatea ne-am început-o cu un an – un an și jumătate mai devreme, ca grup de inițiativă. Avem o platformă, care se numește Club 19, care favorizează dezvoltarea societății civile.
Ca dinamică, pot împărtăși din observațiile mele. Când abia am început, lucram la Rîbnița, un oraș nu foarte mare din nordul Transnistriei, la 120 de km de Tiraspol, deci departe de a fi în centrul evenimentelor. Atunci priveam către ceea ce se întâmplă în viața socială de la Tiraspol și ni se părea ceva deosebit, ni se părea să este un strop de libertate, de activism, că se întâmplă lucruri care vor favoriza dezvoltarea societății civile, a oamenilor, a spiritului lor de inițiativă și a conștiinței lor și așa mai departe.
La Rîbnița vroiam foarte mult să facem aceste lucruri, dar părea aproape imposibil pentru că orașul este foarte mic, oameni nu prea sunt, este o exod foarte mare. Din Transnistria în general pleacă foarte multă lume, iar din orașele mici exodul este și mai mare – oamenii pleacă mai întâi la Tiraspol sau la Chişinău, iar acolo fie se stabilesc, fie pleacă și mai departe. Și nouă ni se părea că totul va fi foarte complicat.
Da, e adevărat că lucrurile chiar nu sunt foarte simple. Dar ce mă bucură foarte-foarte mult este că ceea ce facem noi, ceea ce încercăm să facem, are ecou. Și asta înseamnă că există oameni care vor într-un fel să se dezvolte nu doar pe ei, ci și comunitatea în care trăiesc, să o îmbunătățească. Pentru acești oameni drepturile omului, libertatea de expresie, libertatea cuvântului, libertatea viziunilor nu sunt vorbe goale. Pentru ei, să zicem așa, important nu este doar stomacul plin, ei își doresc ceva mai mult.
Însă acești oameni de cele mai multe ori au impresia că sunt într-o singurătate totală, pentru că prea multă lume în jur spune: „Păi, nu-ți este indiferent?”. De exemplu, în cazul comunității LGBT sunt mulți care spun: „Unde se bagă ăștia? Să stea liniștiți în banca lor și să tacă din gură. Pentru noi cel mai important e să avem de lucru, să avem ce mânca”.
Dar există oameni pentru care nu doar acest lucru este important. Sunt oameni care spun că au dreptul să fie ei înșiși, au dreptul să aibă convingeri și viziuni diferite și care înțeleg că este normal ca opiniile să nu fie neapărat identice. Și acești oameni vin la noi. Și noi înțelegem că ceea ce facem nu este inutil, că în felul acesta acești oameni pot cel puțin să interacționeze între ei, să se convingă să nu sunt singuri. Ei nici pe departe nu sunt mereu de acord unii cu alții. Dar eu văd cum treptat lucrurile se schimbă.
Schimbările niciodată nu sunt bruște. Dacă e vorba despre schimbări bruște, atunci asistăm la revoluții, la colaps. Și eu nu sunt adeptul revoluțiilor. Aici însă văd o schimbare treptată.
Adică pot spune de exemplu despre atitudinea față de comunitatea LGBT. Este un subiect tabu, unul care este primit cu ostilitate foarte accentuată, foarte categorică. Pentru mine a fost un eveniment foarte îmbucurător atunci când am organizat un eveniment la noi în club pentru a discuta despre stereotipuri în general, despre atitudinea față de comunitatea LGBT, despre discriminarea în baza unor criterii de gen, de rasă, de orientare sexuală, de naționalitate. Din observațiile mele, de cele mai multe ori cei mai categorici în privința stereotipurilor în raport cu comunitatea LGBT sunt totuși bărbații.
Am avut un tânăr care era la început un adversar înrăit și spunea că nu vrea în general să asculte nimic despre acest subiect – se întorcea și pleca. Și abia la un al treilea eveniment de acest gen am reușit să avem un dialog cu el. Pentru mine a fost un mare rezultat pozitiv – însuși faptul că a vrut să discute.
Deci, lucrurile se pot schimba, dar este foarte complicat. Să schimbi modul de gândire atunci când omului i se spune din toate părțile că acel aspect este un lucru rău, nu este normal, este nefiresc, ascunde o amenințare… Iar când îl întrebi pe om despre ce fel de amenințare este vorba, dacă a avut vreo experiență personală legată de acest subiect, acesta recunoaște că nu s-a confruntat niciodată cu fenomenul. Și atunci nu poți decât să-l întrebi de ce reacționează așa?”
Europa Liberă: Aveţi o multitudine de activităţi, foarte diverse, o activitate foarte intensă. Care este crezul Dvs, pe ce puneți accentele?
Olga Purakina: „Cred că încercăm să arătăm oamenilor care locuiesc la Rîbnița, acolo unde lucrăm, în Transnistria în general, că drepturile omului sunt ceva ce ne vizează pe fiecare dintre noi în parte, personal. Nu sunt lucruri abstracte, venite de departe, de import – sunt lucruri importante aici și acum și pentru fiecare dintre noi în parte.
În ce constă efortul nostru? Noi lucrăm ca un serviciu juridic, avem consultații gratuite. Avem situații când vine de exemplu o femeie și spune că nimeni nu vrea să o angajeze, sau organizăm seminare juridice și vin fete tinere care spun că li se refuză angajarea după facultate pe motiv că, fiind tinere, cel mai probabil se vor căsători și vor naște copii și în aceste condiții angajatorul nu este interesat să le dea un loc de muncă. Și le explicăm că acestea sunt încălcări ale drepturilor lor, că acest lucru nu este normal, că nu trebuie să accepte astfel de situații.
Cred că în asta constă activitatea noastră de bază – încercăm să le arătăm oamenilor că drepturile omului sunt importante, este un subiect de actualitate și care are conexiune directă cu viața noastră de zi cu zi. Pur și simplu nu observăm acest lucru. Și nu este un subiect impus din afară, sunt lucruri importante aici și acum. Și dacă vreai să te exprimi, să te manifești, ai dreptul să o faci.”
Europa Liberă: Oferiți şi consultanță juridică. Cât de des se adresează oamenii, cu ce probleme?
Olga Purakina: „Da, este un aspect foarte interesant, pentru că noi am început anume ca o consultație juridică. Adică avem în echipă un avocat. Este și acesta un lucru important, să ai un jurist cu licență de avocat, cineva care să poată scrie o chemare în judecată.
La început aveam foarte puține adresări. Foarte-foarte puține. Oamenii erau speriați. Îmi amintesc că oamenii, după ce vedeau anunțurile noastre, veneau și ne întrebau dacă chiar cu adevărat este gratuită consultația. Veneau la noi, se consultau, apoi mai mergeau încă în două companii private, la doi sau trei avocați privați, după care reveneau la noi și ne spuneau că noi îi sfătuisem cel mai bine. Nu toți, dar am avut astfel de cazuri. Era o neîncredere colosală.
Așa că în primul an de lucru am avut doar vreo 50 de consultații – adică oamenii veneau o dată sau de două ori pe săptămână, pentru că nu înțelegeau de ce facem asta. Acum însă avem peste 300, 350, chiar ne apropiem de cifra de 400 de consultații.
Asta vorbește despre faptul că oamenii cel puțin au început să înțeleagă că se poate, că este util, că acest lucru ajută și că instruirea juridică, cunoașterea legilor, a legislației locale, transnistrene – pentru că lucrăm cu legislația zonei în care trăim – sunt lucruri care îi privesc direct, în viața lor de zi cu zi.
Noi lucrăm cu trei direcții de bază care sunt prezente în viața fiecărui om – este vorba despre dreptul familiei, drepturile de proprietate și dreptul muncii. Astea ne vizează pe noi toți – noi toți avem un domiciliu, avem o familie și lucrăm undeva.
Și uneori te uimește în ce măsură oamenii nu cunosc cele mai elementare lucruri. Și cum ei de multe ori își creează probleme. Prin necunoașterea lor, prin nedorință sau prin faptul că nu cred în soluții ei ajung în situații fără ieșire și de multe ori și-o fac chiar cu mâna lor. De multe ori ei ajung să se adreseze la noi deja când nu se mai poate face nimic, pentru că deja toate termenele au fost depășite.”
Europa Liberă: Le oferiţi doar sfaturi, nu-i însoţiţi în instanţă. Cum aţi reuşit să treziţi interesul oamenilor?
Olga Purakina: „Am impresia că a fost un salt calitativ atunci când am început să ne împărtășim istoriile de succes, mai ales în domeniul dreptului muncii. Am avut cazuri când oamenii au fost concediați absolut ilegal, angajatorul credea pur și simplu că nu va păți nimic. Și era vorba despre companii private destul de mari, adică nu erau organizații mici, societăți cu răspundere limitată. Erau întreprinderi mari, nu le voi da numele, acestea sunt cunoscute nu doar la Râbnița, dar în toată Transnistria. Și conducătorii acestor instituții aveau impresia că își pot permite pur și simplu așa să concedieze oamenii, doar pentru că ei sunt atotputernici.
Oamenii se adresau la noi doar în momentul în care înțelegeau că oricum au pierdut totul, că mai rău oricum nu va fi. Și în disperare de cauză decideau să facă acest pas. Și atunci când publicam aceste istorii, despre faptul că un om concret a fost restabilit la locul de muncă, că i s-au plătit compensații și când oamenii vedeau că se poate, atunci au început să vine la noi mult mai mulți oameni. Este foarte important să demonstrezi oamenilor că aceste lucruri funcționează, că ele trebuie aplicate și că nu trebuie să permitem încălcări. Dacă știi ce anume ți se cuvine, aceste lucruri trebuie cerute.”
Europa Liberă: Șefa Centrului informațional și de drept „Vialex” din Râbnița, Olga Purakina, intervievată la Praga de colegul meu Radu Benea.
Doamnelor și domnilor, aici se încheie această ediție a emisiunii Dialoguri transnistrene. Prezentatoarea ei, Lina Grâu, vă mulțumește pentru atenție şi vă dorește toate cele bune. Aici e Radio Europa Liberă.
