Ce sunt „suveraniștii” și ce vor ei? Interviu cu politologul Daniel Șandru (România)

Daniel Șandru, președintele IICCMER, explică, într-un interviu pentru Europa Liberă, ce înseamnă deturnarea României de pe traseul istoric, plasarea pe orbită a puterilor dictatoriale, în ce s-ar traduce izolaționismul spre care România tinde în 2025 și cum copiază forțele politice mainstream din discursul populist în încercarea de a atrage electoratul partidelor extremiste.

Principalele idei ale interviului:

- România riscă să nu mai conteze nici identitar, nici cultural, nici economic, dacă adoptă izolaționismul.
- O proastă gestionare a politicilor memoriei deresponsabilizează societatea în ceea ce privește asumarea onestă a trecutului.
- Partidele democratice din România ar trebui să încerce să afle ce își doresc oamenii și de unde vin nemulțumirile lor.
- Partidele mainstream ar trebui să evite efectul de imitație, de a prelua elemente discursive ale extremismului și a le aduce în propriul lor discurs.

Europa Liberă: În ce constă deturnarea României de pe traseul istoric și cum s-ar traduce plasarea pe orbită a puterilor dictatoriale?

Daniel Șandru: Tipul ăsta de discurs, pe care îl vedem în ultimii ani – și care reprezintă, practic, un mix extremist între ceea ce era avansat în perioada interbelică și ceea ce a fost avansat în perioada național-ceaușismului târziu – e instrumentalizat politic și pune în pericol procesul de consolidare a democrației în România. Sigur, nu e doar cazul României. Vedem că valul acesta de extremism populist îl regăsim oriunde am privi în lumea occidentală.

Vedem, de asemenea, că democrații consolidate, cu niște proceduri și reguli foarte clar stabilite, care reprezentau pentru noi modele de existență social-politică sunt, în momentul de față, ele însele în pericol.

Cu atât mai mult lucrul acesta îl putem constata în România, care nu are o tradiție democratică, al cărei proces de democratizare din ultimii 35 de ani a fost unul în permanență obstaculat și care a depășit momente precum prevenirea colapsului democrației sau prevenirea eroziunii democrației relativ târziu, odată cu integrarea în Uniunea Europeană.

Credem că un rol important în această situație nefericită în care ne aflăm astăzi este și faptul că, de-a lungul celor 35 de ani, statul român, din nefericire, a plasat politicile memoriei la capătul listei de priorități.

Or, în condițiile în care n-am reușit să asumăm onest istoria, n-am reușit să-i aducem în fața instanțelor pe vinovații din perioada regimului comunist sau pe cei care, în postcomunism, au luptat împotriva instaurării unui regim democratic sau au încercat să-l obstaculeze în permanență – dosarele Revoluției, dosarul Mineriadelor și, până aproape de noi, chiar dosarul din 10 august 2018, care nu sunt clarificate nici la ora asta – este o dovadă în plus a faptului că nu avem o mentalitate publică rezilientă la aceste sunete de sirenă care s-au implantat în spațiul românesc imediat după ‘90 și care, iată, acum, au ajuns să fie instrumentalizate politic și par să aibă și o legitimitate dată prin vot.

Cum arată noul „-ism” al lui 2025

Europa Liberă: Vorbeați de un mix între perioada interbelică și comunismul târziu – să-i spunem ceaușism. Putem spune că asistăm la crearea unei noi doctrine?

Daniel Șandru: Cred că ar fi prea mult să utilizăm acest concept care e foarte bine operaționalizat în teoria și în știința politică. Cu siguranță, și aici există mai multe opinii, avem de-a face cu un nou „-ism” - o combinație ideologică care utilizează foarte mult și tehnicile propagandei, și care a venit în societatea românească, așa cum se întâmplă probabil și în alte societăți care sunt expuse populismului-extremist la ora actuală, pe diferite filiere.

Europa Liberă: Putem să-i găsim un nume acestui nou „-ism”?

Daniel Șandru: S-a autodenumit „suveranism”. Dar eu m-aș feri să utilizez termenul acesta, pentru că e o proastă înțelegere a conceptului de suveranitate, care e foarte bine demarcată constituțional, inclusiv în Constituția României.

Practic e ceea ce au pretins atât cei care doreau o Românie precum „soarele sfânt de pe cer” în perioada interbelică (fie că vorbim de adepți lui A.C. Cuza, fie de cei ai lui Zelea Codreanu, fie de fascismul instaurat odată cu dictatura lui Carol al II-lea, fie de adepții mareșalului criminal Ion Antonescu), cât și cei care promovau izolaționismul din național-comunismul lui Ceaușescu (care, plecând de la ideea de suveranitate pe care iarăși o îmbrăca într-o formulă autoreferențială, nombrilistă – potrivit căreia România ar fi buricul pământului, ne povestea că noi, aici, putem trăi total independenți de ceilalți și că putem construi o societate perfectă).

Or, tipul ăsta de cântece de sirenă care ne propun perfecțiunea nu fac decât să aducă în fața noastră o promisiune, evident irealizabilă în termenii înțelegerii realității, dar pe baza căreia sunt gata să sacrifice, așa cum s-a întâmplat și în trecut, destinul unei societăți și, până la urmă, că astea sunt cu mult mai importante, destinele individuale ale cetățenilor săi.

Suveranism vs. izolaționism

Europa Liberă: Există partide românești care prezintă platforme de extremă dreapta și care se numesc suveraniste. Care este diferența între extremism și suveranism? Cum putem face diferențierea clară între cele două?

Daniel Șandru: Această denumire pe care și-au autoimpus-o și pe care ne-o impun și nouă partidele „suveraniste” este una care modifică sensul conceptual al termenului de suveranitate. Eu de aia prefer să-i spun izolaționism.

Or, această formulă de izolaționism devine extremistă prin promovarea discursului urii, prin promovarea acestui demers nombrilist care încearcă să se legitimeze prin apel la un așa-numit trecut al unei epoci de aur și care combină practic foarte multe dintre complexele mitologice care se regăsesc în orice societate, dar care irump în anumite momente de criză – cum e complexul salvatorului, complexul unității, complexul societății asediate și evident, acest complex mitologic al unei vârste de aur care ar fi existat în trecut și la care ar trebui să ne întoarcem.

Or, aici găsesc practic formula acestui tip de extremism pe care îl întâlnim, mai moderat să spunem, în cazul unui partid precum cel condus de domnul Simion (Alianța pentru Unirea Românilor - AUR - n.red).

Europa Liberă: Există extremism moderat?

Daniel Șandru: Poate părea un paradox, dar, dacă vă uitați la evoluția discursivă a partidului care a propulsat-o pe Giorgia Meloni, veți vedea că, atunci când sunt integrați în sistemul partidist al unei democrații, chiar dacă vor continua cumva să erodeze procedurile democratice fiind în interior, își vor modera în același timp discursul.

Europa Liberă: Nu e mai degrabă o adaptare la societate?

Daniel Șandru: Acum, vedeți, corpul unei democrații funcționale, așa cum e cea românească, poate produce anticorpi în măsura în care extremiștii sunt integrați în jocul politic. Deși aici, repet, rămâne prezent în permanență un risc, pentru că ei vor utiliza procedurile democratice pentru a se întoarce împotriva democrației însăși.

Pe de altă parte, aflați în afara sistemului, sunt tot timpul mai radicali – în afara sistemului de partide, în afara sistemului parlamentar, la asta mă refer. Nu folosesc termenul „sistem” în sensul uzurpator în care îl folosesc aceiași extremiști. Or, marea dilemă a unor partide democratice este întotdeauna între cele două tipuri de efect pe care le produce extremismul asupra lor.

E ceea ce numesc, pe de o parte, un efect de recalibrare – și aici, ca să dau un exemplu concret, partidele democratice din România, la ora actuală, ar trebui să-și îndrepte discursurile, să-și aplece urechile și să încerce să afle ce își doresc acești oameni și de unde vin nemulțumirile lor, pentru că protestele lor sunt îndreptățite.

Pe de altă parte, un alt tip de efect – pe care îl numesc efect de imitație, care e foarte păgubos pentru evoluția democrației, în sensul în care ei preiau elemente discursive ale extremismului și le aduc în propriul lor discurs.

Europa Liberă: Este 2025 anul izolaționismului?

Daniel Șandru: Eu sper cu toată convingerea că nu, fiindcă asta ne-ar duce într-o zonă în care România, efectiv, nu ar mai conta nici identitar, nici cultural, nici economic și n-ar mai conta nici ce s-a realizat în această perioadă cu suișuri și coborâșuri din ultimii 35 de ani.

Europa Liberă: Nu vedem și la nivel internațional această tendință – să o numim izolaționism, ca să nu spunem extremism? Toată lumea vrea să fie, să se exprime suveran mai puternic, să avem națiuni mai puternice și aici, și peste ocean. Nu asta este tendința?

Daniel Șandru: Există acest risc. Este o tendință. La momentul acesta, este foarte greu de spus cum vor evolua lucrurile și din perspectivă geopolitică, și din perspectiva a ceea ce va însemna venirea președintelui Trump la putere în Statele Unite ale Americii, și cu privire la cum va răspunde Uniunea Europeană provocărilor la care este expusă.

Eu sper că avem o construcție europeană care poate să subziste unor astfel de atacuri hibride. Eu cred că România are, și dat fiind acest parteneriat strategic cu Statele Unite, un rol important de jucat în perspectiva a ceea ce va însemna Europa în următorii 20 de ani.

Dar, pe de altă parte, nu putem observa că, în societatea românească, s-a acumulat un grad de frustrare, că politicienii trebuie să ofere răspunsuri foarte clare acestor nemulțumiri care vin dinspre zona celor care au ales discursul izolaționist sau extremist pentru a-l susține inclusiv prin votul lor politic și că instituțiile statului, până nu este prea târziu, trebuie să reacționeze ferm cu privire la ceea ce poate fi translat în zona violenței discursive, a discursului urii, a violenței politice în spațiu nostru public.

Cum se va tranșa conflictul de idei din social media

Europa Liberă: Pe care o vedem în special în social media, între susținătorii lui Călin Georgescu și cei care spun că ar fi un dezastru pentru România – limbajul este din ce în ce mai agresiv. Argumentele sunt din ce în ce mai puțin fondate pe fapte și se sprijină pe opinii. Unde ar putea duce acest conflict din social media?

Daniel Șandru: Cuvintele pot deveni gloanțe. S-a mai întâmplat în trecut lucrul acesta. Așa lucrează discursul urii. De altfel, ceea ce reprezintă un real succes al populiștilor de oriunde este tocmai trasarea acestei frontiere interne, ontologice, existențiale, între „noi” și „ei”.

Și avem această frontieră trasată în societatea românească, în capcana căreia cad chiar și oameni perfect rezonabili, în sensul în care, în loc să se întrebe sau să pună presiune socială inclusiv pe partidele politice și pe factorii decidenți, să-i asculte pe cei nemulțumiți, îi tratează cu o superioritate și cu un elitism pe care eu în continuare nu reușesc să le înțeleg.

Europa Liberă: Vedem manifestări populiste inclusiv la clasa politică clasică.

Daniel Șandru: Populiștii reușesc să transmită efectul de imitație, în ideea că, domnule, dacă acumulează voturi, preluăm tipul ăsta de discurs ca să putem aduce și noi voturi. Or, cred că asta e cea mai proastă variantă pe care poate marșa un partid din zona mainstream.

Dar, sigur că și partidele sunt formate din oameni, și partidele mainstream din România fac parte tot în aceeași cultură politică pe care o avem și care s-a coagulat în cel puțin ultimii 100 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Avem un sistem construit în așa fel încât să construiască o națiune la rândul său, să construiască ideea de stat național. Și, din păcate, tot tipul ăsta de discurs pe care l-am avut, inclusiv în sistemul pedagogic românesc, în sistemul de învățământ, nu a fost a unui naționalism civic, a unui patriotism lucid, ci a unui naționalism construit pe baze etnice și religioase.

Europa Liberă: M-aș întoarce la comunism și la faptul că, pe lângă discursul de ură și de divizare a societății din social media, mai asistăm la ceva: la nostalgia față de comunism, care, de cele mai multe ori, este este legată de libertate în discursuri de genul „n-aveam ce mânca sau stăteam la cozi, dar eram liberi”. Cât de liberă era societatea românească în comunism?

Daniel Șandru: În mod evident, România era o mare închisoare în care controlul social total era deținut de de de partidul-stat prin brațul său înarmat, poliția sa politică, Securitatea, și în care, dincolo de ceea ce însemna România ca societate închisă, oamenii erau abuzați, erau torturați, erau uciși.

Și nu doar în prima parte a regimului comunist, cel instaurat cu tancurile sovietice, ci mult după retragerea trupelor sovietice, în ‘58, și după ce românii verzi și bravi au ajuns la butoanele acestui partid-stat, ceea ce a însemnat în anii ‘70-‘80 interdicțiile cu privire la întreruperile de sarcină – care au dus la moartea a peste 10.000 de femei și la apariția acelor cămine-spital în care erau internați și uciși până la urmă copiii considerați irecuperabil, cazurile de psihiatrie represivă care s-au întâmplat în anii ‘80, strămutările abuzive care au avut loc până târziu, inclusiv până în 1988 – vezi cartierele demolate în anii ‘80, toate lagărele de muncă forțată, faptul că, încă după 1964, până în 1989 au existat la Aiud, deținuți politic, toate astea arătau că nu era nicio formă de libertate, cu atât mai puțin una de fericire, pentru că apare și această sintagmă „eram săraci, dar eram fericiți”.

Este o minciună construită pe o formă de nostalgie a unui soi de illo tempore a unei vârste de aur, epoca de aur a lui Ceaușescu.

Lipsa de educație explică nostalgia pentru comunism

Europa Liberă: Există o percepție diferită a libertății în diverse părți ale societății? Adică, cei care sunt nostalgici după comunism pot vedea libertatea altfel decât cei care nu sunt nostalgici?

Daniel Șandru: În mod evident, percepția libertății ține, în primul rând, de nivelul educației. În al doilea rând, cred că este un factor psihologic care ține de vârstă – pentru că mulți dintre cei care regretă și sunt nostalgici după comunism, practic o fac pe baza unui factor psihologic: se raportează la tinerețea lor când de la trup până la minte ai senzația că poți schimba lumea și că poți face orice.

Europa Liberă: Așa este. Dar generațiile tinere, până în 30 de ani, sunt la fel de nostalgice după comunism.

Daniel Șandru: Asta ține de modul în care au fost educați în familie, poveștile care edulcorează greutățile din perioada comunismului, abuzurile și crimele despre care bănuiesc că nici nu se pomenește în cazurile unor astfel de tineri.

Ceea ce noi am numit nostalgie transgenerațională, care se transmite prin poveștile din familie, de la bunici și părinți către tinerii care merg până în zona 30-35 de ani și care fac parte dintre cei mai mulți care au opțiunea asta spre izolaționism și spre revenire la o așa-numită independență, suveranitate a unei țări care reușea să construiască totul aici, de la acul cu gămălie până la tanc, ceea ce, evident, iarăși o minciună sfruntată.

Europa Liberă: Unul dintre scopurile IICCMER a fost tocmai identificarea celor vinovați de crimele comunismului, de ceea ce se întâmpla rău în regimul comunism. Au existat acum câțiva ani condamnări pentru responsabilii din închisorile comuniste - doar două condamnări, dar au existat. Sunt însă patru dosare sau cinci dosare pe care le-ați instrumentat în ultimii ani referitoare la ceea ce se întâmpla în căminele-spital pentru copiii cu dizabilități, unde au murit peste 15.000 de copii. Există o legătură între faptul că Justiția a găsit atât de puțini vinovați sau aproape deloc sau nici măcar n-a trimis dosarele, ultimele dosare, în instanță și această nostalgie a comunismului?

Daniel Șandru: Eu tind să cred că da, pentru că o proastă gestionare a politicilor memoriei deresponsabilizează societatea în ceea ce privește asumarea onestă a trecutului. Iar, plecând de aici, se deschide poarta spre așa-numiții metafizicieni patrioți, care ne vând astfel de discursuri despre cât de bine era în comunism.

Nu au fost educați (judecătorii, procurorii, polițiștii - n.r.) cu privire la ceea ce au însemnat pogromurile și Holocaustul, la ceea ce au însemnat lagărele de muncă și închisorile politice comuniste, la ceea ce a însemnat represiunea prin intermediul Securității, în condițiile în care noi nu avem niciun ofițer de securitate condamnat pentru crime și abuzuri la adresa celor care se opuneau politici regimului comunist.

Europa Liberă: Practic, oamenii au crescut, în ultimii 35 de ani, într-o școală care nu și-a asumat să-i învețe aceste lucruri.

Daniel Șandru: Din păcate, da. Și e și un eșec al al statului român, eșec din care, trebuie să spun, institutul pe care îl conduc până la un punct face parte, pentru că construcția instituțională a acestuia nu e, spre exemplu, de tipul cele pe care are Institutul Memoriei Naționale din Polonia, unde sunt, cred, 2.500 de angajați, dintre dintre care 70 sunt procurori „in the house”.

Conform hotărârii guvernului, fac comparația asta ca să vă dați seama, dumneavoastră și cei care ne urmăresc, putem detașa un procuror, dar lucrul ăsta nu s-a întâmplat decât atunci când au fost analizate, investigate cazurile Vișinescu și Ficior, care s-au soldat cu cele două condamnări, singure de altfel, pe care le avem.

Partea aceea de istorie e e intangibilă acum, în sensul în care nu mai există comandanți de penitenciare – din motive biologice.

Europa Liberă: Ca să explicăm un pic, ce se întâmpla în anii '60 în închisorile comuniste din România nu mai poate fi tras la răspundere acum decât simbolic.

Daniel Șandru: Simbolic. Da, din păcate, nu mai avem în viață, după cunoștințele noastre, la nivel de institut, foști comandanți de penitenciare sau, mă rog, abuzatori și criminali din respectiva perioadă.

Europa Liberă: Legislativ, s-ar putea exprima tragerea aceasta simbolică la răspundere într-un act?

Daniel Șandru: Ea a fost făcută în 2006, ca urmare a comisiei conduse de la Vladimir Tismăneanu.

Europa Liberă: La modul general, condamnăm comunismul...

Daniel Șandru: Ca regim ilegitim și criminal.

Europa Liberă: Și mai aplicat în privința unor anumite persoane care au fost comandanți de penitenciare, de exemplu?

Daniel Șandru: Cred că o variantă sustenabilă ar fi un proiect de lege care să interzică simbolurile, organizațiile și cultul persoanelor responsabile de crimele totalitarismului comunist din România, așa cum există acea celebră ordonanță în baza căreia se pot face sesizări penale cu privire la cei care promovează organizații, simboluri și cultul persoanelor care s-au făcut vinovate de Holocaust sau de fascism.

La fel se poate întâmpla și în cazul comunismului, dar fără ca acest lucru să însemne un exercițiu de martirologie competitivă. Nu asta ne interesează, care au fost criminali mai mari, pentru că, din punctul meu de vedere, criminalii sunt aceiași. Adică nu intrăm nici în paradoxul grămezii, de unde începe crima în masă, de la 1, 2, 3, 4, 5 și așa mai departe.

Dar cred că lucrul ăsta ar trebui analizat cu celeritate la nivelul grupurilor parlamentare, pentru că inclusiv asta înseamnă o asumare onestă a istoriei și înseamnă a aduce în atenția publicului faptul că nu putem promova criminali nici de la extrema dreaptă, nici de la extrema stângă.

Jurnaliștii, ținte umane ale nemulțumiților

Europa Liberă: Am văzut că la ultimele manifestații publice și la cea organizată de Călin Georgescu, la cea organizată de AUR, jurnaliștii au devenit mai nou ținta manifestanților. Deci jurnaliștii sunt un fel de, nu vreau să compar cu ce se întâmpla în perioada interbelică, dar sunt „elementul rău” în momentul de față în societate. Adică societatea românească este capabilă și a fost capabilă istoric să își găsească diverse ținte.

Daniel Șandru: Țapi ispășitori. Trebuie să acceptăm că o parte dintre noi, o parte din societatea românească are o înclinație spre violență. Trebuie să acceptăm că o parte dintre noi suntem barbari, pentru că tipul ăsta uman a făcut posibil inclusiv dictaturile.

Sunt oameni care au acceptat să devină rotițe într-un mecanism deresponsabilizându-se – „mi s-a dat ordin, așa era, așa erau timpurile, așa era legea atunci, am primit comandă, în definitiv, ce puteam să fac, eram doar o rotiță într-un mecanism” – și care, deresponsabilizându-se, au dus inclusiv la această condamnare simbolică de care aminteam în 2006, când se vorbește in abstracto despre comunism - „sistem ilegitim și criminal”.

Numai că, în spatele acestui sistem au stat oameni și nu atât sovietici, care au venit pe tancuri în '40-'45. Dar, și după ce ei au plecat, chiar dacă am rămas sub umbrela Moscovei o perioadă, au fost românii noștri bravi și verzi - o parte dintre românii noștri bravi și verzi.

Or, oamenii aceștia, gândiți-vă, au transmis mai departe tipul ăsta de abordare. Pur și simplu, de pe 22 până pe 23 decembrie 1989, peste noapte, societatea nu s-a schimbat. La butoane, în mare parte, au rămas aceiași oameni, în sistemele astea, că e cel medical, că e cel educațional ș.a.m.d.. Au rămas mare parte din acei oameni în acele rotițe din mecanism și, ca atare, mecanismul a mers mai departe. Sigur că peste noapte nu puteai schimba toată societatea. Au fost în definitiv 4 milioane de membri de partid, nu?

Europa Liberă: Au trecut 35 de ani.

Daniel Șandru: Dar iată că, între timp, acești oameni sau o parte dintre ei care s-au simțit lezati, care s-au simțit într-o zonă de neadaptare odată cu tranziția care a fost foarte dificilă – cel puțin primul deceniu din '90 până la începutul anilor 2000 – o parte din societate, în continuare, și astăzi rămâne într-o zonă de neadaptare, mai ales din perspectivă economică, oameni care și-au transmis toate aceste frustrări ale lor, au transmis un model educațional.

Vă imaginați că, nu știu, copiii foștilor securiști, care au crescut în huzur și în lux, specific nomenclaturii, au o abordare, cei mai mulți dintre ei, foarte diferită față de cea a părinților lor?

Europa Liberă: Vorbiți de o neadaptare economică? Este singura? Este cea mai importantă?

Daniel Șandru: E importantă imediat.

Europa Liberă: Nostalgia de acum este tot urmarea unei neadaptări economice?

Daniel Șandru: Nu doar (asta), nu numai. Cred că momentul ăla a fost depășit.

Europa Liberă: Cu toate astea, oamenii vor în continuare ca statul să le dea, statul să le facă...

Daniel Șandru: Asta ține de cultura paternalistă care este în continuare, de multă vreme, predominantă în societatea românească, prin raportare la cea civică, specifică unei democrații. Pentru că aici există niște segmente minoritare care chiar au atitudine civică atunci când se raportează la ei înșiși ca cetățeni.

Dar pe lângă nemulțumirile economice care sunt speculate politic, pe lângă menținerea acestei dependențe față de statul care trebuie să-ți dea, a mai apărut în ultimii ani, îmi dau seama – și în zona ședințelor politice se dezbate mult de vreo 10 ani pe tema asta – ceea ce se numește „identity politics”.

O problemă care ține de identitate, oameni care nu se mai regăsesc în tipul ăsta de societate, oameni care au mintea scurtcircuitată atunci când trebuie să decidă cu privire la valori postmateriale. Și de aici toată dezbaterea asta legată, de exemplu, de drepturile minorităților sexuale versus revenirea la tradiție, oamenii aleg ceea ce li se pare mai confortabil și mai ușor. Aleg zone de refugiu pentru a-și defini lor înșiși propria lor identitate. E o chestiune care nu se confruntă doar România.

Europa Liberă: De aici izolaționismul?

Daniel Șandru: De aici izolaționismul, ideea că, dacă am fi separați de toți ceilalți și ne-am vedea noi de ceea ce înseamnă cu adevărat să fii român și asta înseamnă să fii autentic din punct de vedere etnic, român și evident ortodox.

Pe vechea dihotomie pe care o aducea în atenție la începutul anilor 30 ideologul mișcării legionare pseudo-filozoful Nae Ionescu, dar care a fost, de fapt, un plagiator, lucru se știe foarte clar astăzi, între „român” și „bun român”.

El spunea „greco-catolicul poate fi un bun român, dar român cu adevărat este doar ortodoxul”. Or, asta nu mai nu e ortodoxie - și n-aș arunca asta înspre Biserica Ortodoxă Română - ci ortodoxism. Deci o formă ideologizată a dogmei Bisericii Ortodoxe, care e împănată cu instrumentar politic, cu discurs politic, e ceea ce a făcut Garda Legionară, ceea ce fac astăzi izolaționiștii.

Europa Liberă: România nu are un muzeu al comunismului asumat la nivel guvernamental. Avem inițiativa de la Craiova, avem o groază de inițiative private peste tot în țară, unele dintre ele bazate tocmai pe nostalgia față de comunism. Am văzut mai multe muzee, așa-zise muzee, în care oamenii proslăvesc comunismul. Țări ca Lituania, de exemplu, au un astfel de muzeu din 1992, în condițiile în care Lituania a devenit independentă în 1991. Ce ar trebui să facă statul român sau cum ar trebui să-și asume un astfel de muzeu?

Daniel Șandru: În primul rând e o problemă de înțelegere la nivelul decidenților. În al doilea rând, e o problemă de neînțelegere la nivelul birocraților de care depind astfel de inițiative. O problemă de înțelegere istorică, o problemă de înțelegere a importanței politicilor memoriei, că e important să le arăți copiilor, tinerilor generații ce a însemnat trecutul tău recent, ce au însemnat crimele fasciștilor, ce au însemnat crimele comuniștilor.

Europa Liberă: Cum vedeți viitorul IICCMER și viitorul instituțiilor sau luptei de a descoperi tot ceea ce s-a întâmplat în comunism într-o viitoare schimbare de paradigmă politică, în care forțele izolationiste care vedem că câștigă tot mai mult teren, ar ajunge să guverneze România?

Daniel Șandru: Dacă mă duceți deja în această zonă, eu vă pot spune că va deveni sau va fi legitimat un tip de discurs care exista imediat după 1990, și anume acela potrivit căruia singura formă de anticomunism a fost legonarismul, ceea ce este un fals și o mare minciună istorică.

Daniel Șandru este politolog, profesor universitar doctor la Facultatea de Științe Politice și Administrative a Universității „Petre Andrei” din Iași, iar din martie 2022 este președinte al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

A publicat volumele de autor Reinventarea ideologiei, Sub semnul paradoxului cotidian, Ipostaze ale ideologiei în teoria politică și Maladii postcomuniste.

A fost decorat de Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române, cu Medalia Regală pentru Loialitate și a primit cea mai înaltă distincție a Academiei Române -„Meritul Academic”.

Articol preluat de la Europa Liberă România.

📰 Europa Liberă Moldova este și pe Google News. Abonează-te