Valeriy Reshetnyak a dus o viață dublă în perioada sovietică. Oficial, a fost inginer în Kiev.

Însă, în timpul liber, imortaliza cu ajutorul camerei fotografice viața oamenilor obișnuiți din Uniunea Sovietică. „Niciunul dintre colegii mei nu știa ce fac. Era un fel de disidență", spune Reshetnyak. Știa că fotografiile sale nu vor fi tipărite sau expuse nicăieri, câtă vreme sistemul sovietic se ține ferm pe poziții.

„Am crezut cu naivitate că, într-o zi, oamenii vor privi fotografiile mele și vor reflecta asupra vieții lor, dar am greșit”, spune Reshetnyak. Vasta arhivă a lui Reshetnyak nu a fost publicată până la perestroika, către sfârșitul anilor 1980, când stricta cenzură sovietică a presei și a artelor a început să se mai relaxeze.

Fotografiile sale au fost expuse de atunci la Kiev, Moscova, în Danemarca și Statele Unite. După prăbușirea Uniunii Sovietice, Reshetnyak s-a implicat cu totul în fotografie făcând publicitate și predând artă fotografică. Într-un interviu acordat recent serviciului ucrainean al RFE / RL, Reshetnyak și-a amintit poveștile din spatele unora dintre cele mai bune fotografii de-ale lui dintre 1977 și 1990.

„Un profesor de sat care se întorcea acasă de la școală în Oblastul Sumy. Am fost și eu la școală astfel. Drumul nu era luminat, așa că foloseam lanterna pentru a ne găsi drumul în întuneric. Dar nu se găseau mereu baterii, așa că trebuia să aprindem un chibrit, apoi să adăpostim de vânt flacăra. Acest drum încă mai arată și astăzi la fel, nu prea mai e nimeni în sat ca să merite să modernizeze. "

„La stânga e transportul pentru protipendada de partid. Doar șeful fermei colective sau „prinții” Partidului Comunist local puteau călători în astfel de sănii. Oamenilor obișnuiți le era permis să folosească sănii doar în caz de necesitate, de pildă dacă aveau nevoie să transporte un pacient la spital. În timpul iernii nu exista alt mijloc de transport în afară de sanie. Cele mai multe drumuri erau acoperite cu gheață și zăpadă. În dreapta este o femeie cu canistre pline cu petrol puse pe o sanie veche. Ea s-a dus la magazin să cumpere combustibil pentru lămpile cu petrol. ”

„Donbas. Când am intrat în această imensă fabrică, am văzut doar pământul cenușiu, o grămadă de piese și resturi și șiruri nesfârșite de țevi. Deodată mi-a sărit în față acest personaj venind de niciunde, îmbrăcat cu un sacou matlasat gri și cizme de prelată. M-am gândit de îndată că în fabrica munceau sclavi. ”

„Copiii erau pregătiți în permanență pentru război - era fundamentul educației ideologice sovietice. Aveau foarte puține jucării obișnuite, dar o mulțime de jucării militare. Dacă vă uitați cu atenție, pe lângă mitraliera din stânga, veți vedea un transportor personal blindat de jucărie. "

„Pâinea este regină”, se spunea în Uniunea Sovietică. Se pare că toți oamenii din această fotografie au supraviețuit foametei din 1932-33. În perioada sovietică, despre Holodomor se vorbea doar între cei foarte apropiați. Tatăl meu și un coleg mi-au povestit că aproape că au fost uciși și mâncați de un canibal local. ”

„O căruță obișnuită care transporta tot felul de încărcături. Când era folosită pentru pâine, se așternea doar o prelată pe jos și se aruncau pâini pe ea, indiferent cât de murdară ar fi fost căruța. Dar în acele clipe, nimănui nu-i păsa. ”

„La mijlocul anilor ’60, țăranii aproape că au încetat să mai coacă pâinea. În acest sat, brutăria locală a fost închisă. Astfel că pâinea era adusă din altă parte. Camionul venea către magazin pe un drum asfaltat, apoi pâinea era încărcată într-o căruță trasă de cai sau iarna pe sanie, și era transportată la alte magazine de pâine împrăștiate în locurile unde camionul nu putea ajunge. "

„Un tată cu cei doi fii și soția sa. Viața femeilor de la țară era mai aspră decât cea a bărbaților. Ele aveau pe umeri nu numai responsabilitatea gospodăriei, cât și a muncii pe tarla. ”

„Ultimii locuitori ai unui sat „desființat”din Belarus. Uneori, autoritățile sovietice îi deportau pe locuitorii satelor considerate că nu mai merită întreținute. Această familie nu a vrut să părăsească satul fără viitor. Au vrut să moară acolo unde s-au născut. Capul familiei - fără piciorul drept. Nu avea proteză - mergea în cârje.”

„Când și când, acest țăran din Belarus e vizitat, în casa lui părintească, de oaspeți. De exemplu, acest prieten din copilărie i-a adus vin sovietic ieftin, dar puternic. Gustul era îngrozitor. Dar se urca direct la cap."

„Copiii din sat voiau fugă la oraș cât mai repede posibil. Văzuseră bătăturile din palmele părinților și știau deja cât de grea e munca câmpului. Dar, până în 1974, le-a fost aproape imposibil să părăsească satul, deoarece țăranilor nu li se acorda permis de călătorie. Ca unor sclavi. Chiar și pentru a merge în oraș pentru afaceri, erau nevoiți să obțină un permis special. Așa că era necesar să cunoști oamenii potriviți care puteau trage sfori ca să obții un permis de călătorie pentru copii. Toți cei care au reușit să scape din sat au ajuns mai ales în cămine. "

„Căminul nr. 5 din Kiev. Cei mai mulți muncitori veneau de la țară și nu aveau locuințe proprii. Organizațiile sovietice au construit locuințe ieftine pentru ei: un coridor lung, camere cu patru până la șase paturi fiecare, o bucătărie comună și o toaletă la fiecare etaj. Exista un singur duș - la parter sau la subsol. Deși această locuință era, zice-se, temporară, în timpul perestroikăi puțini au reușit să obțină apartamente de stat și nu au avut de ales decât să locuiască în cămine toată viața. "

„Băiatul din fotografie a crescut și locuiește încă în aceeași cameră cu soția și un copil. Mama și sora lui locuiesc alături. Tatăl a părăsit familia pentru o altă femeie.

„Localnici care așteaptă la intrarea unui birou guvernamental din Lvov pentru o „audiență” la oficialități locale. Solicitanții au sosit cu mult înainte de ora programată, în speranța că vor găsi pe cineva dispus să-i asculte și să-i ajute cu problemele lor. Dar răbdarea nu le-a folosit la nimic: cei mai mulți au plecat de la audiență cu mâinile goale.”

„În URSS, oferta pentru majoritatea produselor destinate cetățenilor obișnuiți era redusă. Pentru a face rost de acele produse greu de obținut, trebuia să cunoști oamenii potriviți. Dar se întâmplau minuni înainte de sărbătorile publice. Cele mai râvnite produse erau puse în vânzare la „ușa din spate” a magazinelor. De multe ori se iscau scandaluri la acele interminabile cozile, când vreun tovarăș inteligent încerca să intre în față. ”

„Perestroika târzie. Casa de modă din Kiev găzduind o prezentare de modă pentru un „om de afaceri” american - bărbatul cu chelie din centru. I-au întins covoare roșii înainte și au deschis toate ușile pentru el. Dar mai târziu s-a dovedit că vizitatorul era doar un „filosof” și un fost hippie. Până la urmă a plecat ducând în Statele Unite pilote de bumbac, genți și căști protectoare pentru urechi.”

Mai multe fotografii de Valeriy Reshetnyak găsiți aici.