După ani în care trauma Primului Război Mondial a fost dezbătută în detaliu cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la diversele momente cheie ale conflagrației ce a schimbat fața Europei, în cele mai diverse centre culturale ale Germaniei expozițiile expresioniste se succed într-un mod impresionant. Cele tematice, organizate în ultimii ani la Frankfurt – despre artistele avantgardei berlineze în anii 1910-1932 legate de revista Der Sturm și despre epoca Weimar-ului - au dominat peisajul din diverse perspective, fără însă a epuiza nici pe de parte problematica și, în același timp, expunerea imensei producții de artă a epocii și a artiștilor calificați astăzi sub genericul de expresioniști.
Una din cele mai ilustrative, pline de miez și impresionante expoziții ale sezonului de iarnă-primăvară 2017-2018 din Germania, o constituie cea de la Kunsthalle (Muzeul) Bielefeld, intitulată „Expresionismul – traumă și taboo. O nouă artă pentru o nouă societate”, și a cărei curatoare este o cunoscută specialistă Jutta Hülsewig-Johnen, în prezent directoare-adjunctă a muzeului.*
Comunicatul de presă care introduce expoziția explică titlul ales, subliniind că „Tinerii artiști... – cea mai mare parte a lor fii și fiice de burghezi – au trăit viața clasei de mijloc ca pe o traumă și s-au revoltat împotriva standardelor rigide și a convențiilor ipocrite. Artiștii au încălcat taboo-urile, s-au drogat, au pus capăt falsei pudicități și renunțării la cerințele urgente instinctuale, pentru a-și extrage forța artei din energiile sexualității, în locul represiunii și a nevrozelor”.
S-a discutat și se discută mult despre „Expresionism”, sensul termenului și măsura în care definește un curent în arta modernă a începutului de veac XX. Din perspectiva timpului, unul din pictorii cei mai cunoscuți ai vremii, Oskar Kokoschka, aprecia la bătrânețe în memoriile sale, apărute în 1971, că „Expresionismul a fost un fenomen al timpului și nu o modă în artă” și că, în calitatea sa de „mișcare revoluționară”, ar trebui să fie recunoscut „în esență ca o necesitate de comunicare cu masele”.
În epoca sa, delimitată în genere între 1906 și 1920, artiștii vorbeau mai curînd de o rebeliune împotriva statului și a mentalităților burgheze. „Ca tineri care purtăm în noi viitorul, vrem să ne obținem libertatea pentru mîinile și viețile noastre, împotriva forțelor mai vechi bine instalate” – scria cu o doză de naivitate Ernst Ludwig Kirchner în 1906 pe vigneta grupului său „Podul”/„Die Brücke”, constituit la Dresda împreună cu Fritz Bleyl, Erich Heckel și Karl Schmidt-Rotluff. Fondatorilor grupului artistic aveau să li se atașeze la scurtă vreme Max Pechstein și Otto Mueller, la ideile și maniera lor de a picta raliindu-se o întreagă pleiadă de câteva zeci de tineri artiști europeni.
„Nu vrem să distrăm burghezia. Cu perfidie, vrem să
demolăm mentalitățile lor de comfort, solemne, arogante” – scria în 1910, într-un alt soi de manifest, editorul revistei Der Sturm, Herwarth Walden, una din publicațiile de artă cele mai proeminente ce i-au adăpostit și promovat pe membri diverselor curente expresioniste. Un scriitor și dramaturg, Hermann Bahr, scria în 1914: „Oamenii nici nu-și dau seama cîtă dreptate au, atunci cînd își bat joc de aceste tablouri, spunînd că sînt pictate 'ca de sălbatici'. Guvernarea burgheză ne-a făcut sălbatici... ne-am îndepărtat de o 'civilizație', care devorează sufletul omului.”
Între timp, în sudul Germaniei, la München, sub numele și el celebru „Der Blaue Reiter”, se coagula celălalt grup de mari artiști, între care Wassili Kandinsky, Franz Marc, August Macke, Gabriele Münter, Alexej von Jawlensky, Marianne von Werefkin etc.
Cultură și politică: „Expresionismul - Traumă și Taboo” la Kunsthalle Bielefeld
Dacă numele artiștilor din cele două mari grupări ar putea fi clasate ca reflectînd cu deoasebire partea de „taboo-uri” în expoziția minunată de la Bielefeld, alte nume celebre cum sînt cele ale lui Otto Dix sau George Grosz, ilustrează capitolul traumă, urmările teribile ale Primului Război Mondial, mutilații de război, văduvele, șomajul, îmbogățiții războiului și pauperitatea crescândă a claselor de jos ș.a.m.d.
Expresionismul, cum scrie curatoarea și editoarea, de altfel, a unui splendid catalog sponsorizat de Fundația de Artă Ernst von Siemens, a fost „arta unui timp de tensiuni”, „de schimbări rapide, de optimism și anxietate, euforie și nesiguranță”, toate traduse într-o imagine ce deformează figurile și în niște culori ce fascinează pînă astăzi.
O expoziție ce merită amplu vizitată sau, pentru ascultătorii noștri, vizionată în galeria foto cu imagini ce ne-au fost puse la dispoziție cu amabilitate de serviciul de presă de la Kunsthalle din Bielefeld.
---------------
*Der böse Expressionismus - Trauma unde Tabu. Jutta Hülsewig-Johnen, Henrike Mund (Hg.). Kunsthalle Bielefeld. Wienand. 2017
