Apărută cu chiu cu vai în „întunecatul deceniu literar nouă”, mai exact în 1987, şi salutată cu entuziasm de tenorii literari ai epocii – de la Monica Lovinescu la Nicolae Manolescu, fără a-i uita pe Mircea Horia Simionescu şi N. Steinhardt, ca să dăm doar câteva nume –, reluată în 2019 de Cartea Românească, Căderea în lume, de Constantin Ţoiu, e (probabil) ultima „capodoperă a deceniului nouă, rămasă destulă vreme, asemenea unui diamant, în clar-obscuritatea epocii, (…) [având] anvergura romanului proteic, în care totul, de la polifonie la discursivitate, de la galeria personajelor la cea a conceptelor, până la amănuntul anecdotic şi banal, rezonează într-o istorie a lumii cum nu se mai poartă” (Marius Miheţ; tot el semnează o foarte doctă Prefaţa, dar şi Repere biobibliografice şi un amplu Dosar de receptare critică).
Dacă la vremea apariţiei am citit romanul – al cărui titlu parafrazează Căderea în timp de Emil Cioran – cu sufletul la gură, minunându-mă de curajul autorului care vorbeşte despre frigul din apartamente & penuria de alimente ale „epocii de aur”, iar la un moment dat pune faţă în faţă (suntem la sfârşitul anilor ’30) un tânăr ilegalist cu vederi comuniste (Leo Negotei) şi un june… legionar (Babis Vătăşescu) – primul va ajunge ulterior mare ştab, iar cel din urmă va muri ca un martir –, la relectură, m-a vrăjit în primul rând scriitura propriu-zisă, cartea fiind redactată „cu o sensibilitate a limbii care ne face să ne gândim la maeştrii de odinioară” (N. Manolescu), dar şi nenumărate simetrii (dintre personaje, nume, epoci, credinţe etc.) ce-i conferă unicitatea, în ideea că „cine este în stare să redea căldură şi viaţă acestui complex, contradictoriu, ceţos şi paradoxal trecut – plin de furie, zgomot, sânge, avânt, erori şi aspiraţii spre desăvârşire – pregăteşte un viitor mai înţelept, mai puţin expus paroxismelor, vrajbei şi ranchiunei” (N. Steinhardt). Altfel spus, „totul se înlănţuie în această carte, curge şi decurge, fără poticneli şi stridenţe, într-un ritm susţinut, cu alternări derutante de planuri, cu o tehnică individuală a decupajului şi, mai ales, cu un firesc ce pare al vieţii înseşi, dar care e, de fapt, performanţa artei adevărate” (Mircea Martin).
O singură mostră de astfel de performanţă, în portretizarea tatălui naratorului, „faimosul prefect de Covurlui, care prin 1932 îl întâmpinase pe proaspăt înscăunatul Carol al doilea cu o mămăligă cât roata carului în loc de pâine şi sare”, iată-o: „El îmi dăduse viaţă (şi ce viaţă!), iar eu trebuia să i-o restitui şi s-o remodelez pe-a lui, slujindu-l în felul meu, poate dictatorial, dar făcându-l un tată vrednic de mine, un tată nemuritor. (…) Cum naiba ieşisem eu din el, şi de ce, şi, mai ales, cum se făcea că ieşisem aşa cum ieşisem? (…) El însă era din neamul celor care sunt frumoşi la toate vârstele, bucurându-se pe rând de frumuseţea tipică fiecărei vârste, fermecători, gingaşi, la cinci ani, visători la şaisprezece, ageri, virili, focoşi la douăzeci şi cinci, strălucitori de îndrăzneală şi de siguranţă la patruzeci, cu o trufaşă melancolie în ochii ca de-o suferinţă secretă, care, ca şi a viermelui pitit în fruct, cel mai bine îi şade ascunsă în succes; falnici la cincizeci, impunător la şaptezeci”. Netrecătoare şi capodopera autorului nostru, Căderea în lume.
12 aprilie ’21
