Mi-a propus un prieten-scriitor să nu le mai spunem pe nume. Să le spunem „ei” – pronumele persoana a III-a plural, șters, fără individualitate. Cum lipsiți de chip sunt și călăii care trag cu pistolul în ceafa victimelor ce au mâinile legate la spate. Șapca de militari le acoperă jumătate din față, nu le poți distinge trăsăturile. „Ei” nu sunt oameni, n-au nume. Sunt niște piulițe în mașinăria Răului.
Duminică, 3 aprilie, rețelele de socializare au fost invadate cu secvențe blurate, însoțite de precizarea „imagini cu conținut sensibil”. Atrocitățile armatei ruse de la Bucea, o suburbie a Kievului, ne-au adus aminte de filmul Katyn, al lui Andrzej Vajda, despre asasinarea celor circa 20.000 de ofițeri polonezi, prizonieri de război, de trupele staliniste în 1940. Cei care au văzut acest film vor recunoaște stilul, inconfundabil, al execuțiilor de la Bucea. Uneori „ei” își mai schimbă tactica. La Fântâna Albă, de exemplu, în aprilie 1941, au tras cu mitralierele din tufișuri asupra unei procesiuni de oameni pașnici care purtau icoane și rosteau rugăciuni.
Am zis să nu le rostim numele, să le spunem „ei”. Pentru că nici „ei” nu te lasă să le califici faptele abominabile în termeni corecți. Așadar, să avem grijă: „ei” nu fac războaie, ci „operațiuni speciale”, ei nu săvârșesc crime, ci aduc pacea, denazificarea, demilitarizarea… Sunt „eliberatori”, nu invadatori! În rest, ce vreți, la război se întâmplă de toate. Se întâmplă să tragă, da, și în civili. Trag din plăcere în bărbați, femei, copii, trag în bicicliști. Trag pentru că se plictisesc, trag pentru că le e frică și apoi îndeasă cadavrele în gropi comune.
Trag și mint că trag. „Bucea este o înscenare, o manipulare a NATO și a ucrainenilor” – declară imperturbabil ministrul „lor” de Externe, tot așa vorbesc televiziunile de propagandă și agenția „lor” de știri RIA Novosti. „O înscenare pregătită minuțios, perfid, pentru a zădărnici tratativele de la Istanbul între Kiev și Moscova.”
Îți stă mintea-n loc când îi asculți. Sunt obișnuiți să compromită cuvintele, să nege realitatea, să tulbure adevărul. Minciuna e aerul pe care îl respiră. Simulacrul, camuflajul, prefăcătoria se cheamă maskirovka în limbajul „lor” și e la fel de eficient ca automatul Kalașnikov. Sunt maeștri ai Agitprop-ului. Niciodată nu recunosc răutățile pe care le fac. Dacă ar recunoaște, poate nu le-ar mai face, poate ar avea remușcări, poate și-ar cere iertare, începând chiar cu patriarhul bisericii „lor”, cel care invocă „sfântul război”, „războiul metafizic” al rușilor în Ucraina.
„Ei” nu cunosc mila. Te ocupă, te bat, te torturează, îți calcă în picioare demnitatea și valorile, și-ți mai pretind să-i iubești pentru asta, să fii fericit, să le mulțumești cu ștreangul la gât.
„Cum se mai poate scrie poezie după Auschwitz?”, s-a întrebat lumea după cel de-al Doilea Război Mondial. Auschwitz-ul a devenit de atunci încoace chintesența ororii pe Pământ. Azi ne întrebăm cum se mai poate trăi după Bucea, după Irpin, după Mariupol și alte localități ucrainene, acolo unde „russkii mir” își arată din plin hidoșenia?
***
Despre „ei” știm ce fac și ce le poate pielea. Să vedem de ce suntem în stare noi. La Chișinău se poartă polemici pe seama conduitei autorităților moldovene. Se discută dacă ne-am alăturat sau doar spunem că ne-am alăturat sancțiunilor impuse Rusiei? Mulți acuzatori și critici pe rețelele de socializare. Ceea ce poate fi doar circumspecție și prudență este calificat drept lașitate, nepăsare, inconștiență, ipocrizie sau chiar „politică pro-rusă” (sic!). Moldova este un stat extrem de vulnerabil, un stat vraiște: economic, social, un stat lipsit de coeziune internă. Republica Moldova a fost timp de treizeci de ani consecvent subminată, devalizată, depopulată de politicieni corupți și trădători, trăgând după ei lunga trenă a angajamentelor față de fostul KGB, exhibându-și bogatul palmares de acțiuni în folosul Moscovei. Reprezentanții săi continuă să facă apologia Rusiei. Se pozează și azi, după masacrul de la Bucea, alături de portretul „criminalului de război” Putin.
Acum guvernării pro-europene de la Chișinău în frunte cu Maia Sandu i se cere să fie la fel de dârză precum Țările Baltice – membre NATO și UE – și cum este și Ucraina, care luptă cu arma în mână împotriva agresorilor ruși.
Pe unde trece limita dintre prudență și lașitate? Unde se termină discernământul necesar într-o situație complicată și unde începe heirupismul patriotic?... Președintele Zelenski spunea luni, 3 aprilie, în discursul său ținut în Parlamentul României: „Ucraina nu este singura țintă a Rusiei. Vor să atace Odessa și de acolo mai e un pas până în Republica Moldova. De aceea este fundamental să apărăm independența Moldovei.”
Responsabilitatea de pe umerii guvernării de la Chișinău este imensă. Te judecă și unii, și alții, fiecare după criteriile și așteptările sale. Cred că autoritățile au datoria să fie sincere și deschise cu cetățenii, să nu se teamă de judecata lor. Să facă totul pentru ca războiul să nu intre în casa noastră. Și protejându-ne viața, să nu uite că avem și o demnitate de apărat.
Punctele de vedere exprimate în acest articol nu reprezintă neapărat poziția postului de radio Europa Liberă.
