Poate cel mai surprinzător nou element este dat de masiva reînarmare poloneză, țară care pare că ar dori să devină o mare putere militară, iar asta nu numai în cadrul UE.
Premierul Mateusz Morawiecki a anunțat astfel că cheltuielile pentru apărare vor crește în continuare până la patru procente din PIB (dublu față de cât cere NATO): o investiție în infrastructuri militare ce ar putea atinge 32 de miliarde de euro numai în 2023.
Personalul forțelor armate se va dubla, de asemenea, ajungând la 300.000 de oameni: forțele armate poloneze le vor depăși astfel pe cele din Franța, actualmente cea mai mare armată din Uniune, care numără 200.000 de oameni.
S-a pus însă deseori întrebarea la ce folosesc cei 2% din PIB pentru armată, angajament luat în cadrul NATO de fiecare din țările membre, și dacă nu cumva acele procente sunt, așa cum s-a mai spus, doar un “fake-news pentru liniştea noastră”... dar și dacă ținta e posibil de atins și dacă angajamentul luat de România, e pildă e respectat în mod real.
Lăsând la o parte SUA și rămânând la membrii europeni ai NATO, doar șapte țări ating obiectivul acestor 2% destinați apărării: Marea Britanie, Polonia, Grecia cele trei țări baltice și, cel puțin teoretic, România care s-a angajat, la rândul ei, ferm să o facă, dar încă nu a ajuns acolo.
Zelul celor șapte țări numite are motivații diferite de la un caz la altul. Grecia se află într-o rivalitate permanentă cu Turcia, la rândul ei membru în NATO, în vreme ce țările baltice și Polonia au în față amenințarea rusească. Polonia este, de altfel, împreună cu România, unul din cei doi stâlpi ai dispozitivului SUA de interceptare a rachetelor balistice care ar putea fi eventual trase asupra Europei. Si, cu, am spus, Polonia va atinge anul acesta chiar 4% din PIB, dublu față de cât cere NATO.
Aici intervin însă tot soiul de neînțelegeri tehnice, mulți închipuindu-și că cei 2% din PIB pentru apărare ar fi fonduri destinate SUA, ca un soi de bir, de tribut.
Faptul că țările europene din NATO s-au angajat să-și ridice cheltuielile militare la 2% din PIB nu înseamnă însă că ele ar fi obligate prin asta să cumpere armament american. Cei 2% din PIB pe care trebuie să-i cheltuiască țările din NATO pentru apărare nu trebuie dați SUA, nu sunt o taxă de protecție, ci e vorba de un angajament securitar colectiv. Fiecare țară este liberă să cheltuiască cei 2% cum corespunde mai bine dispozitivului său militar. Cumpărând armament francez, de pildă.
O întreagă discuție s-a iscat de altfel recent, după ce Belgia și-a supărat aliații europeni din NATO, anunțând că-și va înlocui flotila de 54 de avioane de tip F-16, construite de gigantul american Lockheed, prin 34 de avioane de tip F-35, cele mai noi, construite de același fabricant din SUA. Asta în condițiile în care Franța și Germania au făcut mari presiuni asupra guvernului de coaliție al Belgiei pentru a-l convinge să cumpere fie avioane Rafale franceze, fie de tip Eurofighter.
Emmanuel Macron și-a anunțat după aceea public dezamăgirea, spunând că „decizia Belgiei merge împotriva intereselor europene”.
Nimic nu spune că membrii NATO trebuie să cumpere armament american
Sigur, Belgia își respectă angajamentele luate în cadrul NATO de a-și mări bugetul apărării până la 2% din Produsul Intern Brut (PIB), dar, încă o dată, nimic în acel angajament, reformulat, în urma insistențelor lui Donald Trump, de către toate țările din NATO al căror buget militar se află sub 2% din PIB, nimic acolo nu spune că membrii NATO trebuie să cumpere armament american. De altfel nici nu este Belgia prima țară care cumpără avioane americane. Marea Britanie, Danemarca, Olanda și Italia au cumpărat la rândul lor avioane din SUA F-35 fără ca cineva să le facă morală.
Cu totul, avioanele americane pentru Belgia vor costa 3,6 miliarde de euro, dar pentru a le menține operaționale se vor cheltui alte 15 miliarde de euro de-a lungul celor patru decenii care este durata maximă a vieții lor. Sumele par mari la prima vedere, dar neglijabile când încercăm să ne închipuim cât ar putea costa în viitor o autentică armată europeană, dacă acel proiect e dus la capăt.
Așa încât, cei 2% sunt într-adevăr pentru a face ca fiecare din membrii NATO să fie cât mai autonom posibil, dar și pentru a asigura, odată consolidată autonomia, acea faimoasă interoperabilitate între forțele tuturor țărilor membre.
Proiectul paralel al unei armate europene
Nu e nimic nou în proiectul, paralel cu NATO, al unei armate europene. Comunitatea Europeană a avut ambiția unor structuri militare încă de la început, prin acea organizație intitulată Uniunea Europei Occidentale (denumire într-adevăr confuză, sunând precum Uniunea Europeană, ba chiar și sediul ei era tot la Bruxelles), care până în 2011 când a fost desființată, nu a făcut altceva decât să caute să pună bazele unei armate europene independentă de NATO.
Nimic nou aici, așadar, și nimic care ar face concurență sau ar pune în pericol utilitatea NATO, care rămâne dominat de SUA.
Proiectul unei armate europene este foarte vechi, el urcă până la relația strânsă dintre François Mitterrand și Helmut Kohl și a început printr-o brigadă comună franco-germană. Aceasta a fost creată în 1989, e activă și astăzi, e bazată la Müllheim în Germania și e compusă din circa 6.000 de militari francezi și germani.
Proiectul unei armate comune europene a fost blocat politic, de-a lungul anilor, mai ales în urma opoziției NATO, mai precis a Washingtonului și Londrei care se temeau că o structură militară a Uniunii Europene ar duce la slăbirea Alianței Nord Atlantice – NATO.
Proiectul militar comun a fost relansat de către Emmanul Macron și Angela Merkel. Până acum, 25 de state UE din 28 s-au angajat să coopereze în domeniul apărării comune, mergând spre ceea ce ar putea deveni, pe termen mediu, o autentică armată europeană, numită deocamdată Permanent Structured Cooperation (PESCO), un instrument menţionat în Tratatul Uniunii Europene.
Sigur, nu trebuie să ne așteptăm la brigăzi operaționale transnaționale și intervenții în zone fierbinți într-un viitor apropiat. E vorba deocamdată doar de înfiinţarea unor sedii medicale ale UE, supraveghere maritimă, drone subacvatice şi securitatea cibernetică.
La fel, este dificil de apreciat cum va funcționa proiectul la nivel financiar și bugetar, dat fiind că în prezent majoritatea țărilor din NATO nu reușesc să atingă acel nivel cerut de cheltuieli militare care să reprezinte 2% din PIB, cu atât mai mult cu cât se va impune necesitatea finanțării suplimentare a unor structuri militare proprii europene.