Rikard Jozwiak, redactorul nostru pentru probleme europene, ține de câțiva ani un newsletter săptămânal despre UE. Săptămâna aceasta, le-a împărtășit însă abonaților o istorie foarte personală despre relația sa cu locul de muncă, adică Europa Liberă (RFE/RL). Este o istorie surprinzătoare și emoționantă, care începe în Polonia comunistă de după război. V-o împărtășim și noi aici, integral, în traducere din engleză. Lectură plăcută!
„De ce scriu aceste rânduri
Cititorii acestui newsletter, Wider Europe, au observat probabil că Europa Liberă traversează acum o perioadă de incertitudine. Pe 14 martie, președintele american Donald Trump a semnat un ordin executiv pentru a reduce drastic dimensiunea agenției care supraveghează Europa Liberă, anume Agenția Statelor Unite pentru Media Globale (USAGM). Ordinul a fost urmat de o scrisoare din partea lui Kari Lake, o consilieră superioară a directorului general interimar al USAGM, informând că subvenția aprobată de Congresul SUA pentru finanțarea activității noastre a fost anulată.
Cu toate acestea, noi ne continuăm activitatea. Europa Liberă a dat în judecată USAGM, dar și pe Kari Lake în legătură cu aceste măsuri, existând și discuții despre o posibilă finanțare a noastră din partea UE.
Date fiind circumstanțele, mă voi abate de la formatul obișnuit și voi scrie mai jos ceva ce nu am mai scris niciodată până acum - ce înseamnă pentru mine Europa Liberă.
În spatele Cortinei de Fier
Tatăl meu s-a născut la Poznan, vestul Poloniei, în 1939, chiar înainte de invazia Germaniei naziste. Cum tatăl lui era în armata poloneză, fiind luat prizonier de război, iar mama sa a fost întemnițată pentru că s-a opus regimului nazist, tata a rămas în cea mai mare parte a războiului în grija fratelui său mai mare și a unei sore medicale a Crucii Roșii Suedeze – o legătură care se va dovedi plină de înțeles ceva mai târziu.
După război, bunicii mei și fiul lor cel mic, adică tata, s-au mutat la Gdansk, orașul-port din nordul Poloniei, în căutarea unor slujbe mai bune. La acel moment, Suedia avea una dintre cele mai mari flote comerciale din Europa și, în peisajul sumbru al Poloniei devastate de război, navele sclipitoare ale suedezilor ancorate în port l-au impresionat nespus pe băiatul care era pe atunci tata.
Ca mulți alții dintre cei rămași în spatele Cortinei de Fier, tata asculta „vocile” – așa le spuneau oamenii posturilor de radio BBC, Vocea Americii și Europa Liberă. Le ascultau, desigur, pe furiș, cu aparatul de radio lipit de ureche, noaptea, în pat. Erau vremuri negre, cu cenzură și represalii, dar pentru tata emisiunile erau un dar al lui dumnezeu. Informau și înaripau, iar pe tata l-au mai convins să fugă în Occident, în Suedia.
Trecând marea pe gheață
A făcut prima tentativă pe când avea 17 ani, încercând să traverseze pe jos Marea Baltică și să ajungă mergând pe gheață din Polonia până în insula daneză Bornholm. De acolo, plănuia să meargă mai departe până în Suedia.
Iernile erau pe atunci mult mai aspre și marea chiar îngheța în cea mai mare parte. A fost, totuși, un plan nesăbuit. Spărgătoarele de gheață făceau aproape imposibilă traversarea mării pe jos, așa că a fost forțat să facă cale întoarsă – înfrânt, dar nu descumpănit.
Anul următor a pornit din nou, de data asta încercând să traverseze marea cu o canoe, împreună cu un prieten. Adolescenții au fost zăriți de o navă poloneză și predați autorităților, iar în loc de Scandinavia cei doi au ajuns într-o celulă, în Polonia. Interogați și bătuți, au recunoscut că ar fi spioni americani și au luat 10 ani. Din fericire însă, la sfârșitul anilor 1950 în Polonia începuseră reforme pentru liberalizare și au fost eliberați după un an.
Cu visul unei vieți în Occident pus în cui, tata a mers la învățătură, a întâlnit-o pe mama. S-au căsătorit și au găsit ambii de lucru la Șantierul Lenin din Gdansk, cum i se spunea atunci. În tot acest răstimp, asculta mai departe „vocile”, jazzul și rock 'n' roll-ul care apucau să se strecoare printre antenele de bruiaj.
A treia oară a fost cu noroc
Visul deja comun al părinților mei de a-și face o viață nouă în străinătate a revenit când au mers, în 1971, în Iugoslavia, una dintre puținele țări străine unde aveau voie să meargă pe atunci polonezii. Pe o plajă din orașul Pula din Croația de astăzi, au remarcat un cuplu de nemți cu care semănau între ei. Bărbatul era brunet, ca tata, femeia - blondă, ca mama.
Cum nu aveau nimic de pierdut, s-au dus frontal și i-au întrebat dacă sunt din Germania de Vest și ... chiar erau. Atunci, părinții mei au făcut ceva ce nici până astăzi nu-mi vine a crede că au fost în stare să facă: au cerut acelui cuplu de germani să le dea actele lor de identitate. Și, ca să vezi, cei doi nemți au căzut de acord (se pare că nu era un lucru total ieșit din comun în timpul Războiului Rece să ajuți în felul acesta „esticii”).
Prin urmare, cu pașapoartele, dar și cu mașina nemților, mama și tata au trecut granița în Italia. Cei doi binefăcători rămași în Iugoslavia au mers apoi la un consulat german, declarând că au fost jefuiți.
După un an ca refugiați politici în Italia, părinții mei au primit aprobarea să plece în Suedia, unde au obținut mai întâi drept de reședință, apoi și cetățenia.
Ironia sorții a făcut așadar ca tata, care a crescut urând germanii din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, să primească tot din partea unor germani un asemenea gest de generozitate supremă, care i-a adus și lui, și mamei libertatea.
Au ținut legătura, iar părinții mei le-au trimis celor doi nemți felicitări de Crăciun în fiecare an.
Închizând cercul
Eu m-am născut în Suedia anilor 1980, într-o atmosferă de pace și prosperitate la care părinții mei puteau doar să viseze când erau tineri.
Ca mulți alți colegi de generație, am studiat în străinătate, vorbesc câteva limbi europene, am călătorit liber pe tot continentul, crezând în ideea unui „spațiu european comun”.
Faptul că am aterizat la Bruxelles nu a fost așadar total lipsit de sens. Iar când mi s-a propus în 2011 să încerc o colaborare cu Europa Liberă ca reporter la Bruxelles, am știut că nu era o ofertă oarecare. Eu, cel care am crescut cu povestiri despre semnificația Europei Libere, am simțit că parcă aș închide astfel cercul pentru familia mea.
Când am debutat, la început de 2011, tema cea mai arzătoare la știri era fraudarea alegerilor prezidențiale din Belarus, din decembrie anul precedent, și represaliile contra demonstranților ieșiți apoi în stradă.
Uniunea Europeană impunea sancțiuni regimului lui Alexandr Lukașenko, iar eu m-am apucat să relatez de zor despre cum se vedeau lucrurile de la Bruxelles. De atunci tot asta fac, relatez despre UE și NATO.
Și, într-adevăr, unele lucruri nu se schimbă niciodată. Pe 25 martie 2025 când scriu aceste rânduri, Lukașenko este învestit pentru al șaptelea său mandat și se confruntă în continuare cu sancțiuni din partea UE. Sub regimul său represiv, în Belarus există astăzi aproximativ 1.500 de deținuți politici. Unul dintre aceștia este chiar un coleg de-al meu, jurnalistul Europei Libere, Ihar Losik, care se află după gratii din 2020.
Alt coleg, Andrei Kuznecik, tocmai a fost eliberat, în luna februarie, după trei ani de închisoare.
Așa încât, atunci când mă gândesc la Ihar și Andrei, dar și la Vladislav Iesipenko, un alt jurnalist al Europei Libere, care este închis în Crimeea ocupată de Rusia, îmi vine desigur în minte și povestea tatălui meu și tot ce a făcut ca să poată trăi liber.
În loc de epilog
În fiecare săptămână, noi, cei de la Europa Liberă ajungem la 50 de milioane de oameni în țări și regiuni unde libertate a presei nu există deloc, este limitată sau unde domnește dezinformarea.
Europa Liberă contează mai departe, tot așa cum a contat pentru părinții mei în Polonia comunistă, cum contează pentru Andrei, Ihar și Vladislav și pentru toți cei pe care munca lor i-a atins.
Până la noi întâlniri,
Rikard Jozwiak”