Mihăileniul este o comună din Botoșani la granița nordică cu Ucraina. Casa avea deja jumătate de secol vechime la nașterea lui Enescu. Fusese ridicată bunicii lui dinspre mamă, preotul Ioan și Zenovia Cosmovici. Aici a stat mama compozitorului, Maria Cosmovici.
Pe 19 august 2020, chiar de aniversarea lui Enescu (19 august 1881- 4 mai 1955) și la șapte ani după declanșarea operațiunii de salvare a casei din Mihăileni, după suișuri și coborâșuri, întorsături de situație și lovituri de teatru,casa reabilitată/restaurată în întregime a fost inaugurată printr-un concert festiv susținut de Raluca Știrbăț, cunoscută pianistă, inițiată ca nimeni altcineva în istoria acestei case și în opera enesciană și președintă a Societății internaționale George Enescu din Viena.
Acest concert nu a fost o întâmplare, cum vom vedea.
În această casă și-a petrecut Enescu ultimele zile ale copilăriei, preambul al unei cariere internaționale, după ce părinții lui s-au despărțit și înainte să înceapă studiile la Viena și apoi la Paris. A mai venit cândva, în timpul Primului Război Mondial, să concerteze pentru militari, în sala de bal a garnizoanei din comună. Aici și-a petrecut și ultimele zilei de stat în țară, în 1946. Se spune că aici ar fi compus Simfonia concertantă pentru violoncel și orchestră. Tot aici a revenit pasager nu pentru multă vreme după Al Doilea Război și a compus înainte să plece definitiv din țara care, după ce comuniștii preluaseră controlul, începea să-i devină tot mai ostilă și străină.
După 1974, vândută de o verișoară a compozitorului, casa a fost transformată în hambar, depozit de cartofi și coteț. După 1990 casa a fost abandonată de proprietari și nimic nu mai părea să o salveze de la colaps. Se pare că toată lumea se vorbise să aștepte prăbușirea ei pentru a da o altă întrebuințare terenului. Proprietarul de atunci mai avea o casă învecinată și ar fi vrut să lărgească curtea. S-a întâmplat doar și cu alte clădiri de patrimoniu și stă să se întâmple cu alte sute de case istorice abandonate de autorități locale, de proprietarii vremelnici și condamnate la uitare de opinia publică și instituțiile statului.
Casa a trecut de atunci prin diverse mâini, iar în 2013 când a început operațiunea de salvare se părea că nu mai e nimic de salvat. Casa intrase în moarte clinică. Arhitecții consultați de primărie nu-i mai dădeau un an. Unii erau chiar de părere că ar trebui demolată înainte să se întâmple vreo nenorocire. Casa avea acoperișul spart, putred de ploi, zidurile din paiantă erau prăbușite, se vedea scheletul de lemn putred, din podele nu mai era decât talaș și nu mai rămăsese nimic din frumusețea simplă, austeră a casei de țară cu cerdac de odinioară.
Cea care a salvat casa a fost pianista Raluca Știrbăț care a declanșat o campanie de sensibilizare și colectare de fonduri. În felul acesta, după ce o parte din casă a fost donată și restul- cumpărat cu bani strânși de la diverși donatori, Ordinul arhitecților și Fundația Propatrimonio au reunit zeci de arhitecți, constructori și muncitori cu cârca și au început să refacă structural zidurile, să o acopere cu tablă, să finiseze interioarele. Lucrările de consolidare erau supervizate de preşedintele Ordinului Arhitecţilor din România, Şerban Sturdza. A fost nevoie de ranforsarea zidurilor din interior, de ridicarea unor console și stâlpi interiori, mai ales în cazul beciului care stătea să se prăbușească.
Reconstrucția casei nu a fost doar o performanță tehnică de reabilitare și recondiționare, ci și o victorie, de loc ușoară, în lupta cu birocrația și autoritățile locale care nu vedeau nicio utilitate refacerii vechii case. Apoi, după reacția în lanț a organizațiilor profesionale și nonguvernamentale, după ce au început să se adune bani din donații și presa începuse să acorde o importanță tot mai mare subiectului, când asocierea cu acest proiect părea să aducă oarece prestigiu și vizibilitate, Consiliul Județean a început să facă promisiuni că va face tot posibilul să redea casa circuitului cultural și turistic. Promisiuni de care nu s-a ținut, făcute doar pentru ca și autoritățile județene să capete un loc în fotografiile de grup ale salvatorilor casei.
Raluca Știrbăț, președinta Societății Internaționale „George Enescu“ din Viena, a fost sufletul acestei operațiuni și una dintre puținii care au crezut că eforturile salvare ale casei vor avea succes. Însă ea nu a fost singură. Într-un interviu acordat revistei Suplimentul de cultură, Raluca Știrbăț spunea în februarie 2020 că se bucură că e susținută de jurnaliștii ieșeni, care sprijină astfel „un demers început în 2013 chiar aici, în paginile acestei publicații, împreună cu Victor Eskenasy, fără al cărui entuziasm salvarea casei Enescu nu ar fi avut nici o șansă.” Pentru Victor Eskenasy, enescian împătimit, reconstrucția casei avea semnificația unei regăsiri de sine a culturii românești, resurecție în care a crezut până în ultima clipă a vieții.
În 15 ianuarie 2013, Victor Eskenasy prelua și comenta pe pagina Europei Libere un apel internațional pentru salvarea casei Enescu. Cu aceeași ocazie îi lua un interviu cu Raluca Știrbăț. (Aici un text al lui Victor Eskenasy, preluat de Institutul Cultural Român). Victor Eskenasy credea că, odată cu trecerea vremii, casa de la Mihăileni, casa lui Lipatti din București, Muzeul Enescu, alte și alte case, locuri, monumente (șterse altminteri din memoria colectivă de semianalfabetismul artistic impus ca doctrină de stat de educația și propaganda totalitară și întreținut tăcut și complice în perioada postcomunistă) ar fi urmat să revină la viață pentru a recompune și resuscita acea Românie ruinată de șenilele tancurilor sovietice. Este nevoie de solidaritate intelectuală, de recâștigarea ethosului cultural care a fost elementul fondator al operei lui Brâncuși, Enescu sau Ionesco. Așadar nu era vorba doar despre refacerea unor ziduri și a unui acoperiș pierdut, ci despre capacitatea comunității de a se asocia pentru recuperarea unor porțiuni esențiale din sensibilitatea și creativitatea românească, de a-i da viață, consistență, coerență. Era vorba despre o regăsire de sine în haosul lăsat în urmă de comunism.
Între timp s-au organizat baluri de caritate, campanii de colectare de fonduri, mult voluntariat. S-au alăturat și alte organizații și personalități culturale (violonistul Alexandru Tomescu, de pildă). În timp, operațiunea a căpătat consistență și forță.
Acum, casa este deplin funcțională. Mobilierul a fost recondiționat, a fost reparată și extinsă rețeaua electrică. S-a amenajat chiar și o mică baie în spate. În noiembrie 2019 s-a organizat la București un Bal al boierimii la care s-a strâns o sumă suficient de mare pentru a se putea face mare parte din finisaje. Aici se va organiza „Academia de Muzică și Studiul Sunetului“ iar ideea școlii de muzică pentru copii, spunea Raluca Știrbăț, le-a venit arhitecților care s-au ocupat de proiect, în mod firesc, vorbind cu meșterii care i-au ajutat. „Cred că asta l-ar fi făcut pe Enescu fericit”, mai spune pianista.
Refacerea casei lui Enescu ar putea fi doar finalul unui efort susținut, dar epuizant, o picătură de lumină în bezna de ingratitudine și dezinteres general. Dar, la fel de bine, efortul acestei comunități care și-a strâns rândurile spontan pentru a apăra și a impune un gest esențial pentru identitatea noastră spirituală ar putea fi începutul unui curent recuperator, care să ne facă să salvăm ce mai poate fi salvat din patrimoniul nostru material și spiritual.
Până nu e prea târziu.
