Gestul lui Igor Dodon, fixat în fotografii de album, cu V. Putin la paradă și la dineul aniversar de la Moscova, e, deci, comentabil pe spații largi doar pentru că e mărunt și nechibzuit. În fond, Igor Dodon nu e singurul șef de stat dintr-o țară mică, fostă posesiune sovietică și, în continuare, dependentă de toanele și resursele Rusiei. Deosebirea e că Igor Dodon a făcut eroarea tipică politicienilor care au probleme mai mari cu propria anvergură decît cu statutul țării lor.
Nu e interzis și nici rău să te duci la Moscova sau să menții o comunicare serioasă cu Federația Rusă. Dar numai dacă o faci cu o agendă care nu te include de la prima pagină și dacă urmărești planuri de durată care îți ajută țara.
Vizita lui Dodon la Moscova nu poate fi suspectată de prea multă inteligență politică. Asta, mai ales pe fondul absenței notabile și aproape ostile a lui Dodon din relația cu UE și cu România. Într-adevăr, exact în măsura în care nu e interzis să comunici în relația cu Rusia, nu e interzis nici să menții o legătură notabilă cu UE și cu România. În fond, Acordul de Asociere UE-Moldova e în vigoare și poate aduce avantaje Moldovei, chiar dacă Peședintele Dodon nu e un admirator. Relația cu România e, deasemenea, un atuu potențial dar numai dacă Peședintele Moldovei vrea să îi înțeleagă capacitatea. Sigur, o parte însemnată a moldovenilor privesc destul de sceptic, dacă nu chiar cu suspiciune, tot ce vine de la UE și din România. Indiscutabil, adversarii politicii pro-UE și pro-România au tot dreptul la opinie și respect. Însă, poziția unui Președinte trebuie să înglobeze nu să politizeze sau să încurajeze asemenea puncte de vedere. Din nou, în joc nu e afilierea pe termen scurt ci destinul unui stat nu foarte bine bine fixat în acest moment.
Destui politicieni moldoveni au cochetat cu o tendință pe care actualul Președinte o duce, acum, prea departe: jocul politic redus la poziția de teritoriu înfiat. Ceea ce promite poziția de satelit dar nu lasă loc tocmai autonomiei pe care o invocă, uneori iritat, atîția politicieni și alegători moldoveni. În fond, adevărata criză a Republicii Molova e tocmai diminuarea accentuată pe scena europeană și, în special, în relațiile est-europene. Voluntar sau, pur și simplu, din nepricepere, Igor Dodon se lasă purtat de acest curent pe care îl intensifică, printre altele, cu idei de genul incursiunii nenecesare și servile de la Moscova.
Cînd, se va discuta - poate peste mai puțin timp decît se crede - pe tema „cine a pierdut Moldova?” nu va fi lipsă de pretendenți la întîietate. Erori mai mari sau mai mici, dar incontestabile, s-au făcut și la Bruxelles și la București. UE a fost, uneori, prea formală și insuficient aplicată realității locale moldovenești. Bucureștiul a fost, cînd prea relaxat, cînd excesiv de activ și, prin urmare, derutant. Însă, inconsistența și căderea de nivel aduse de Președintele Dodon sînt mult mai periculoase, pentru că vin din interior și scot problemele de stat a Moldovei de pe orbita politici serioase. Iar realitatea paradoxală e că mai ales țările mici au nevoie de Președinți mari.