Pe măsură ce înaintez în Anatolia profundă, tot mai multe femei poartă hijab sau eșarfă fixată peste o altă acoperitoare, care ține părul strâns, în așa fel încât să nu se vadă nicio șuviță. Negrul nu mai este atât de des purtat ca în urmă cu zece-cinsprezece ani îmi spune Fatma, o ziaristă locală, care nu poartă batic și care nu crede că politica de islamizare dusă de guvern în ultimii aproape 20 de ani are efecte majore, chiar dacă orașul a votat masiv AKP, partidul aflat la putere și a mizat mereu pe Recep Tayyp Erdogan.
A ezitat să se vadă cu mine și și-a luat măsuri de precauție majore. Pe bună dreptate, fiindcă peste 200 de jurnaliști sunt în închisoare doar pentru că au scris despre subiecte importante altfel decât se aștepta puterea.
Mulți dintre ei continuă să fie acuzați de terrorism și de alte fapte exagerate. Fatma nu vrea să vorbească despre politică și se refugiază în subiectul religios.
Este ironică la adresa europenilor care au interzis burka și rîde cu toată gura de masca neagră care-mi acoperă aproape toată fața: „acum voi toate occidentalele veți purta burka voastră pe termen lung până o veți iubi, sau până va veni un musulman în fruntea Uniunii Europe și vă va arata drumul”. Fatmei nu-i place că Europa nu a luat în serios candidatura Turciei, nici măcar atunci când Ankara s-a străduit să facă niște pași înainte. De aceea crede că țara ei „va fi răzbunată ne peste mult”, poate chiar „în timpul vieții noastre”, adaugă ea.
Konya este locul unde dervișii continuă să se rotească și unde mulți vin să vadă mormântul poetului sufist Rumi, devenit celebru în toată lumea în ultimii 20 de ani. Cugetările și versurile lui, înțelese superficial, se văd nu numai pe Instagram, pe Tik Talk sau pe Facebook, ci și pe căni sau perdele de duș, care se găsesc în mai toate limbile vestice în supermarketuri. Kitsch-ul domină și în jurul moscheei în care e înmormântat Rumi, unde se vând statuete colarate cu derviși, șiragurile cu 99 de mărgele din plastic viu colorat, oglinzi și cutiuțe care au pe spate figura poetului.
Nu se vorbește însă nici în glumă despre suspiciunea unora din cercetorii și traducătorii occidentali ai poetului persan, că între el și mentorul său Shams Tabrizi ar fi existat o relație homosexuală. Yusuf, un teolog luminat din Konya, mi-a spus că noi în Vest nu înțelegem relațiile apropiate dintre profesor și elev, nu înțelegem că „fără o apropiere sufletească nu poți avea o cunoaștere profundă”, că „fără o relație apropiată nu poate exista dialogul care te poate face să înțelegi iubirea de Dumnezeu”. Yusuf îl admiră pe Rumi, dar nu e sigur că poetul a ales „calea adevărată”.
Rumi a început să scrie după ce l-a cunoscut pe Shams din Tabriz și tot atunci a înțeles că dragostea de Dumnezeu nu înseamnă doar renunțare la tine însuți, ci și bucuria poeziei, a muzicii și a dansului meditativ, acea învârtire până la extaz a dervișilor.
La moartea lui Rumi în 1273, adepții și fiul său Sultan Walad au fondat Ordinul Mevlevi (maestrul nostru), cunoscut și sub numele de Ordinul Dervișilor învârtitori, renumit pentru dansul sufist cunoscut sub numele de ceremonia Sama.
Dar în 1925, primul președinte al Turciei Mustafa Kemal Atatürk a interzis toate ordinele religioase în reforma de secularizare a țării. Dervișii nu au dispărut, ci mai degrabă au trăit în comunități mici sau chiar izolați. Apoi în anii 1950, guvernul le-a dat voie dervișilor să danseze în fața turiștilor, dar numai două săptămâni pe an.
Mai recent, în fiecare început de decembrie, când se comemorează moartea lui Rumi, la Konya vin dervișii să danseze. Teologul mi-a spus că cei pe care i-a văzut la Konya sunt autentici și că atunci când se invârt extazul lor se răspândește și asupra publicului și o lumină caldă te trasnportă în altă lume.
Din 2008, după ce Ordinul Dervișilor Rotitori a fost menționat în Proclamația UNESCO privind Moștenirea Intangibilă a Umanității, mai multe astfel de ordine sufi s-au reînființat în Turcia.
