Am încercat să văd Turcia prin ochii Sarei Pardo, o scriitoare evreică de 83 de ani, care m-a invitat într-o dimineață devreme la casa ei de vacanță de la Ceșme, aflată la câteva minute de mare. Curtea mică e plină de flori și după ce ne așezăm vine femeia în casă, o turkmenă blajină și zâmbitoare cu cafelele cu mult caimac, corăbioare făcute în casă și limonadă.
Sara are 83 de ani, e îmbrăcată în culori vii și nu are riduri aproape deloc. O întreb care e secretul și îmi răspunde că nu trebuie să te dai cu nimic, fiindcă toate smacurile mai mult strică decât ajută. Se trage dintr-o familie sefardă venită în Turcia cu 500 de ani în urmă și e de părere că „evreii au avut o viață bună aici, cu unele mici probleme, dar incomparabil au dus-o mai bine decât oriunde”. E îndrăgostită de Turcia, pentru că „în nicio altă țară nu găsești bogăția și diversitatea de aici”.
Oriunde te duci, oamenii sunt altfel, unii sunt foarte religioși, alții foarte liberali, cei de la mare sunt mai progresiști, cei de la munte foarte primitori și destul de conservatori. Femeile se poartă ca în Europa, dar multe preferă eșarfa și altele burqa. Fiecare cum vrea. Apoi sunt atâtea etnii care trăiesc pașnic, atâtea vestigii rămase de la greci și de la romani, atâtea locuri extraordinare. Țara aceasta e precum carpetele turcești, plină de viață și de culori incredibile”.
Pentru Sara Pardo, Turcia „e raiul pe pământ”. În timp ce își ridică în slăvi țara, vin doi prieteni din copilărie, soț și soție, foști colegi de școală, care au plecat de tineri în Israel. El are o farmacie acolo, o ține împreună cu un evreu român din Dorohoi.
Prietenii Sarei nu împărtășesc neapărat entuziasmul ei, dar vin cu plăcere, în fiecare vară, la Ceșme, lângă Izmir, unde apa e transparentă și plajele nu sunt pline decât la sfârșit de săptămână. Beau cafea cu noi și discută despre cele 8 sinagogi care funcționau când erau ei copii, între timp au rămas doar două deschise. Sara a scris o carte groasă despre evreii din Izmir, pe lângă celelalte cărți pentru copii despre istoria diferitelor orașe grecești sau romane aflate azi în Turcia. Volumele ei au fost traduse în mai mult de 10 limbi.
În ultimii ani se ocupă însă doar de salvarea vestigiilor comunității evreiești și de ajutarea celor mai săraci din această comunitate, care abia dacă mai depășește 1.000 de persoane în Izmir. Strânge bani, scrie proiecte, încearcă să convingă pe toată lumea că sinagogile rămase în picioare trebuie refăcute.
Sara Pardo recunoaște că în ultima sută de ani Izmirul a pierdut mult din strălucirea pe care i-o dădea amestecul de nații ce trăiau împreună în orașul care se numea Smirna. La finele secolului al 17-lea, jumătate din populația orașului era formată din turci, iar cealaltă jumătate din greci, armeni, evrei, plus comunitatea comercianților occidentali: francezi, englezi, olandezi și italieni. Sara evită să vorbească despre genocidul armenesc și despre politica de omogenizare dusă de Ankara, spune doar că ceilalți „au plecat”.
Acum orașul e doar turcesc, iar minoritiățile sunt sunt sub 1%. „Acesta e principala cauză care a transformat un oraș cosmopolit într-un oraș relativ provincial”, subliniază scriitoarea, care adaugă că migranții veniți în ultimii ani au schimbat și mai mult fața Izmirului: „sunt bineveniți, dar între vechii locuitori ai orașului și noii veniți e o mare prăpastie. Noi avem o viață, un stil de viață mai bun și o cultură mai serioasă, trebuie să-i adoptăm pe acești sirieni, rămași fără nimic, iar ei trebuie să facă eforturi să ne ajungă din urmă”. Sara e membră într-o Asociație care se ocupă de copiii migranților și de educația lor, „îi învățăm cum să se îmbrace, cum să vorbească și mai ales cum să fie împreună cu ceilalți”.
