Victoriile din vara anului 1917 le dăduseră aripi românilor, dar ei depindeau prea mult de ceea ce se întâmpla în ansamblul Frontului de Est, în mod explicit de ceea ce se întâmpla în Rusia. O „întoarcere” în primăvara-vara anului 1917 este necesară pentru a înțelege contextul geopolitic și militar care avea să ducă la schimbări cu implicații majore nu doar pentru Rusia, ci pentru întreaga lume.
Problemele Rusiei deveniseră evidente pentru mulți după doi ani și jumătate de război. Cu atât mai mult pentru elitele politice și militare ruse. În urma conflictelor interne tot mai acute, țarul Nicolae al II-lea a abdicat la 2/15 martie 1917. După 300 de ani dinastia Romanovilor părăsea puterea. Țara întreagă intra într-o perioadă de efervescență revoluționară. Se confruntau curente politice diferite, cuprinzând monarhiști, naționaliști, liberali, socialiști revoluționari, menșevici, bolșevici, anarhiști. Efectele s-au resimțit și pe Frontul de Est, unul deosebit de lung, care se întindea de la Marea Baltică la Dunăre și Marea Neagră, incluzând segmentul românesc.
Deși Guvernul Provizoriu a reafirmat continuarea războiului alături de Antanta, situația Armatei Ruse era critică. Rusia înregistrase uriașe pierderi militare pe parcursul precedenților ani de război, circa un milion și jumătate de morți, la care se adăugau alte milioane de răniți și de prizonieri. După ani de război, uzura își spunea cuvântul. Câștigați de propaganda socialistă mai întâi, de cea pacifistă mai apoi, aceasta din urmă speculată și accentuată de bolșevici în interior, de germani și austro-ungari pe front – fraternizările deveniseră frecvente în primăvara anului 1917 –, soldații voiau ca războiul să se termine, să se încheie pacea și să se întoarcă acasă. Tot mai frecvent, soldații refuzau să îndeplinească ordinele, să iasă la atac, să execute sarcini anterior obișnuite, nu-i mai ascultau pe ofițeri, îi bruscau, uneori îi arestau, s-au înregistrat și cazuri de ucidere. Dincolo de exagerările propagandistice din epocă sau de interpretările impresioniste ulterioare ale unor cercetători, situația era cu adevărat dificilă pentru trupele ruse de pe frontul de est în general, de pe cel românesc în particular. Condițiile din tranșee erau de nedescris, echipamentul, armamentul, munițiile și alimentele insuficiente.
Numărul soldaților ruși aflați pe teritoriul românesc era foarte mare în 1917, circa un milion, unii pe front, alții în spatele acestuia. În orașele moldovenești importante – începând cu Iași și continuând cu Botoșani, Piatra Neamț, Galați, Roman etc. – sau în apropierea acestora ei erau în număr mare. Veștile despre schimbările politice din Rusia au ajuns în cele din urmă și la armatale ruse din România.
Sub influența ideilor vehiculate de propagandiștii diverselor curente și cauze politice, soldații de pe frontul românesc se radicalizau și ei. Nu înțelegeau să lupte pentru un „țar” străin (regele României), de vreme ce ei renunțaseră la al lor, nu înțelegeau să lupte pentru „boierii” români, de vreme ce ei se răfuiau cu ai lor. De ce ar fi murit pentru o țară, România, de care nu se simțeau în niciun fel legați? În lunile următoare au avut loc manifestații ale soldaților ruși în diferite locuri, cum au fost cele de la Socola și Iași, pe 1 mai 1917, când avea să fie eliberat militantul socialist Cristian Rakovski. Cetățenii români au participat în număr mic la aceste manifestații. S-au auzit voci care solicitau răsturnarea monarhiei și a guvernului „oligarhic” din România. În rândurile oficialilor români exista teama unei acțiuni în forță în această privință. Ulterior, trupele române din Iași aveau să-și arate puterea în oraș, dar au evitat să-i provoace pe soldații ruși revoluționari. În general, autoritățile politice și militare române și ruse au menținut legătura între ele și au depus eforturi comune pentru a nu scăpa situația de sub control.
De ce nu au reușit soldații ruși revoluționari să-i câștige pe români de partea „revoluției”? Există mai multe explicații. Mai întâi, comunicarea directă, „de la om la om”, a fost destul de dificilă, concurând aici necunoașterea limbii, dar și faptul că propaganda revoluționară nu a fost dusă în mod sistematic, cu atât mai mult cu cât era vorba chiar în interiorul Armatei Ruse de curente diferite. Deși au existat încercări ale soldaților ruși de a-i atrage și pe soldații sau muncitorii români de partea „revoluției”, acestea au înregistrat rezultate cu totul slabe. Doar unii dintre socialiști și puțini muncitori, soldați și marinari (mai ales dintre cei aflați la Odesa) aveau să devină militanți și să solicite răsturnarea regelui și înlocuirea regimului „boierilor”. Liderii politici români beneficiau de o anume simpatie în societate, în special cuplul monarhic fiind popular între soldații-țărani, cu atât mai mult cu cât recent li se promisese acestora că li se va da pământ după încheierea războiului. În sfârșit, naționalismul românesc era puternic în acel moment, propaganda în această privință fiind atent condusă în Armata Română, dar și în tot ceea ce depindea de stat. Iar puterea și influența statului erau în creștere în vremuri de război. Naționalismul din România includea (și) neîncrederea în ruși, teama, resentimentele față de aceștia, fundamentate pe experiențele comunitare mai vechi, dar mai ales pe cele personale recente.
Luptele de pe Frontul de Est din vara anului 1917 au părut inițial că vor duce la revigorarea puterii militare ruse. Însă în loc să se reducă, problemele rușilor s-au accentuat. Faptul a fost speculat în continuare de Puterile Centrale, care urmăreau să scoată din război unul dintre pilonii Antantei. Pacifismul câștiga teren în rândul trupele ruse, disciplina scădea alarmant, armata era pur și simplu în curs de disoluție. Pe frontul românesc, pentru a face față defecțiunilor unor unități rusești, românii începuseră să le înlocuiască pe acestea încă din timpul bătăliei de la Mărășești și au continuat să o facă și după aceea. Era însă clar că într-un asemenea ritm de „înlocuire” rezervele românilor aveau să se epuizeze.
Generalul Kornilov – numit de Kerenski, primul-ministru al Rusiei, în fruntea comandamentului armatei, în iulie 1917 – a încercat să reinstituie ordinea în rândul trupelor ruse. Dincolo de succesele aparente și parțiale, aceasta a dus la acutizarea conflictelor interne. Kornilov a mers chiar mai departe și a pus la cale o lovitură de stat împotriva Guvernului Provizoriu, la sfârșitul lunii august 1917. Aceasta a eșuat, iar societatea rusă a continuat să se radicalizeze într-un ritm accelerat. Sfârșitul anului 1917 era imprevizibil pentru Rusia. Implicit și pentru România.
