Miercuri, 10 mai 1933. În urmă cu exact 90 de ani, membri ai Uniunii Studenţilor Naţional-Socialişti Germani (NSDStB) au organizat în Piaţa Operei din Berlin (astăzi Piaţa August Bebel) o acţiune publică, intrată în istorie sub denumirea generică, „Arderea cărţilor” (Bücherverbrennung).
A fost o acţiune cu o puternică rezonanţă internaţională care a dezvăluit faţa adevărată a regimului ajuns la putere pe 30 ianuarie 1933. Concomitent cu autodafeul din Berlin au mai fost organizate arderi publice de cărţi şi în alte 18 centre universitare.
La Berlin unde s-a desfăşurat spectacolul macabru, iniţiat de studenţi şi nu de şeful propagandei, Joseph Goebbels, se află astăzi un memorial subteran, acoperit cu o placă de sticlă. În adâncime, într-o încăpere albă se văd rafturi goale, simbolizând bibliotecile violate de studenţii şi profesorii simpatizanţi ai regimului hitlerist.
Indiferenţa populaţiei care a asistat şi a aplaudat arderea cărţilor a conferit evenimentului o conotaţie simbolică, ilustrînd ceea ce poetul Heinrich Heine anticipa într-o profeţie sumbră în secolul al XIX-lea, scriind: „Acolo unde vor fi arse cărţi, vor fi arşi şi oameni”.
Actul de barbarie din 10 mai 1933 a netezit regimului nazist calea pentru impunerea unei politici culturale represive, unilaterale şi rasiste.
Literatura germană pe rug
Arderea publică a cărţilor s-a desfăşurat după un ritual prestabilit. Studenţii nazişti care aruncau volumele în flăcările rugului aprins rosteau lozinci impregnate de ideologia nazistă. Într-un reportaj al postului oficial de radio au fost redate lozincile studenţilor fanatizaţi: „Pentru obrăznicie şi impertinenţă, în interesul veneraţiei şi al aprecierii spiritului nemuritor al poporului german, flăcările să înghită scrierile unor Tucholsky şi Ossietzky.“ […]
„Predau flăcărilor scrierile lui Heinrich Mann, Ernst Glaeser şi Erich Kästner“.
Au urmat cărţile lui Isaak Babel, Henri Barbusse, Waldemar Bonsels, Franz Blei, Bert Brecht, Max Brod, Otto Dix, Alfred Döblin, John Dos Passos, Friedrich Engels, Kurt Eisner, Lion Feuchtwanger, Siegmund Freud, Iwan Goll, Maxim Gorki, George Grosz, Walter Hasenclever, Werner Hegemann, Heinrich Heine, Ernest Hemingway, Rudolf Hilferding, Max Hoelz, Ricarda Huch, Alfred Kantorowicz, Karl Kautsky, Alfred Kerr, Irmgard Keun, Egon Erwin Kisch, Karl Korsch, Siegfried Kracauer, Siegfried Landauer, Ferdinand Lassalle, Vladimir Ilici Lenin, Karl Liebknecht, Jack London, Emil Ludwig, Georg Lukacs, Rosa Luxemburg, Klaus Mann, Thomas Mann, Valeriu Marcu, Karl Marx, Frans Masereel, Franz Mehring, Gustav Meyrink, Robert Neumann, Gustav Noske, Carl von Ossietzky, Kurt Pinthus, Walter Rathenau, John Reed, Erich Maria Remarque, Joachim Ringelnatz, Arthur Schnitzler, Anna Seghers, Upton Sinclair, Stalin, Otto Suhr, Paul Tillich, Ernst Toller, Bruno Traven, Leo Troţchi, Kurt Tucholsky, Fritz von Unruh, Karl Vanek, Jakob Wassermann, Armin T. Wegener, H. G. Wells, Franz Werfel, Karl A. Wittfogel, Arnold Zweig, Stefan Zweig, etc. etc. Astfel se condamna întreaga literatura democratică universală şi germană, cât şi scrierile politice considerate indezirabile.
Goebbels dezlănţuit
Goebbels a ţinut să apară în Piaţă, rostind o alocuţiune strident antisemită:
„Era intelectualismului evreiesc exagerat s-a terminat. Victoria revoluţiei germane a înlesnit deschiderea drumului către o cale germană. Viitorul om german nu va fi doar un om al cărţii, ci şi un om de caracter”.
Prin intervenţii publice similare s-au manifestat în alte centre universitare profesori, scriitori sau intelectuali prezenţi la arderea cărţilor. Astfel, şeful de catedră al Facultăţii de Germanistică din Bonn, Hans Naumann, a invocat în faţa studenţilor dezlănţuiţi necesitatea epurării bibliotecilor de scrierile unor autori consideraţi degeneraţi, decadenţi şi incompatibili cu idealul „omului nou”. În opinia profesorului, omul nou avea trăsăturile arianului nordic, elitar şi superior tuturor celorlalte rase umane. În această cuvântare profesorul făcea trimiteri la literatura germană, invocând cercul elitar-ezoteric al poetului Stefan George, prin citirea unei poezii scrise de Ernst Bertram, 1884-1957 (un soi de Horia Stamatu german). Naumann a cerut în faţa studenţilor piromani o nouă literatură care exprimă „activismul rasial şi noul spirit“ german.
Viitorul preşedinte al Uniunii Scriitorilor din acea vreme, Hanns Johst, a declarat: „Thomas Mann, Heinrich Mann, (Franz) Werfel [...] şi (Alfred) Döblin sunt scriitori liberali reacţionari, care oficial nu mai pot pot avea nici un fel de relaţie cu noţiunea de poezie germană“. (Reamintim aici că un personaj dintr-o piesă de teatru scrisă de fostul expresionist Johst - dedicată în anul 1933 „martirului“ mişcării naziste şi „primului soldat al celui de-al III-lea Reich“, Leo Schlageter – rosteşte propoziţia cinică atribuită în mod eronat lui Goebbels - uneori şi lui Göring: „Dacă aud noţiunea de cultură îmi vine să-mi descarc revolverul“.)
Protestul solitar al scriitorului catolic, Oskar Maria Graf
Pe lista autorilor indezirabili se aflau, în consecinţă, nu numai autori de origine evreiească, ci şi cei care au publicat scrieri considerate nocive din punct de vedere politic. Unul dintre intelectualii germani care a protestat public împotriva autodafeului, deşi cărţile sale nu au fost arse, a fost scriitorul catolic bavarez, Oskar Maria Graf. Protestul său a apărut pe data de 12 mai pe prima pagină a cotidianului austriac, Arbeiter-Zeitung, sub titlul, „Ardeţi-mă!”.
Spre barbarie
În acea zi de 10 mai, nazismul s-a îndreptat în linie dreaptă spre barbarie. Cei mai importanţi scriitori contemporani fuseseră expulzaţi din viaţa publică, iar cărţile lor au fost înlocuite în biblioteci cu operele unor autori conformişti.
Presa internaţională a relatat în următoarele zile despre întâmplările din Germania. Amănunte despre reacţiile presei din România într-o viitoare corespondenţă.
