Europa liberă în direct
16 august 2007
Moderatori: Oana Serafim și Lucian Ștefănescu
Eu și câinele meu, Securitatea (28)
Biroul în care am fost dus după o zi încărcată – percheziție, mai multe rânduri de declarații scrise și o noapte nedormită, în care am stat de vorbă cu doi securiști curioși la culme care voiau să mă cunoască – era un birou de șef: postav verde, portretul Tovarășului pe birou, în fața biroului o masă lungă, cu scaune de o parte și de alta.
Cum picam de somn, mi-au spus să stau jos, cu spatele la ușă și cu sfânta treime Matei, Tănase, Măieran în fața mea. Mi-am dat seama că a intrat cineva străin în birou după poziția de drepți luată de cei trei din fața mea. Necunoscutul s-a oprit în spatele meu. Tov Matei a cuvântat: „Tovarășe colonel, raportez, Neculai Constantin Munteanu continuă să se situeze pe poziții rigide și n-a vrut să-și renege acuzațiile denigratoare”. Am rămas puțin mirat: cu o seară mai înainte, nu fusese vorba de nicio renegare a acuzațiilor denigratoare și eu îmi asumasem în întregime și scrisorile, și conținutul lor.
Îniante de a termina să mă mir, un muget de bivol amenințător mi-a strigat: „Ridică-te, bă, în picioare!” N-am apucat s-o fac, că bivolul, pe care nu-l vedeam, s-a dezlănțuit. „Bă, tu-ți dumnezeii mă-tii, de ce, bă? Că eu am raportat cazul tău rezolvat.” Și, în aceeași clipă, m-a apucat de ceafă și m-a pocnit de vreo trei-patru ori cu capul de masă. Uimit de întorsătura lucrurilor, am apucat să pun coarnele înainte. Nu voiam să o iau și peste nas și să spurc cu sângele meu denigrator postavul verde al clasei muncitoare. M-am ales doar cu un cucui micuț și cochet, dar cu nasul întreg.
Când mi-am revenit din uluială, sfânta treime din fața mea strângea spătarele scaunelor și li se albiseră mâinile. Eram atent la detalii și am tras concluzia că dezlănțuirea bivolului nu făcea parte din program. Așa am făcut cunoștință cu tov. colonel Cepraga.
Sfânta treime a fost concediată, tov. colonel a răcnit: „Dați-i o cafea!” care a și sosit aproape în aceeași clipă. Nu mâncasem nimic de mai mult de 24 de ore, eram după o noapte foarte tensionată, în care fumasem ca un turc.
A fost cea mai bună cafea pe care am băut-o în viața mea. Fierbinte, aburindă, cu caimac, cu aromă și cu gust, dar ce gust!, de cafea veritabilă. Cafea de Securitate! Nu știu dacă mi-au și pus ceva în ea, dar știu că, după o zi de stress și o noapte de nesomn, tot restul zilei, deși nemâncat, m-am simțit treaz, sătul și sprințar ca un cintezoi.
Tovarășul Cepraga, bărbat vajnic, de vreo doi metri, dar cam puhav, îmi tot zicea: „Vezi ce-ai făcut? Vezi ce-ai făcut?” Și eu, ocupat cu minunea de cafea, nu vedeam deloc ce-am făcut, dar mă gândeam că ăștia raportează cazurile rezolvate cu aceeași nonșalanță cu care partidul raporta îndeplinirea planului cincinal în patru ani și jumătate, deși se lucra la el chiar și cinci ani și jumătate.
Iar în încăpățânarea mea stupidă, îmi dădeam seama, îl indispusesem pe tovarășul Cepraga care raportase cazul rezolvat. Normal să-și iasă din pepeni! Și eu îi tot dădeam cu drepturile omului, cu Constituția, cu Helsinki. M-a mai boscorodit puțin și, din toată dăscăleala, am reținut doar că luptase cu legionarii în munți. Mă mânca limba să-i spun că omul are experiență dacă luptase cu legionarii în munți, dar m-am abținut. Animalul avea mâna grea. Gând la gând cu bucurie. Mi-a zis să-mi bag mințile în cap și a ordonat să fiu luat dracului de acolo.
Aveam să-l mai revăd peste nouă zile. Tot mânios, chiar turbat de mânie și tot cu mâna grea. Deocamdată am fost dus în alt birou și astfel în viața mea a intrat un alt securist: unul blând, bun, politicos, chiar civilizat, vorbea calm, sfătos, părintește, nu ridica tonul și mai înainte de toate era foarte, foarte înțelegător. Pe scurt, securist de omenie. Să-l pui pe rană, nu alta! Sau să-l trimiți undeva. Pentru că securist era. Mi-a dat mâna, s-a recomandat și mi-a dat și cartea de vizită. Îl chema Ion Georgescu. Doctor în drept.
Cu el și despre el, săptămâna viitoare. Până atunci, s-auzim numai de bine.
