Zece zile nu i-au ajuns Antoninei Sârbu (6 noiembrie 1956 – 4 aprilie 2021) să i se alăture celebrului ei soţ, artistul plastic Andrei Sârbu (8 decembrie 1950 – 14 aprilie 2000), în chiar ziua plecării acestuia la cele veşnice. Legătura lor – pe viaţa şi pe moarte! – se citeşte în fiecare rând al volumului de memorii & file de jurnal, Atelierul din strada Patrice, Arc, 2020. Cu un nod în gât, voi cita câteva fragmente, spre aducere-aminte:
„Îmi amintesc şi scriu; încă nu m-am gândit la un «mecanism de prelucrare a trecutului», aşa-l numeşte Ana Blandiana. Eu nu-l am, scriu nişte amintiri, memoria este mecanismul meu.”
„Noi ne trăiam viaţa aşa cum ne plăcea. Desigur, plăteam cu multă umilinţă modul de libertate ales. (…) Adesea am auzit spunându-se că Andrei era un om nefericit. Fals. Îmi permit să spun că Andrei a fost fericit, doar că întreaga lui viaţă, cel puţin din acel an 1976, când l-am cunoscut, suferea de o tristeţe, un fel de însingurare interioară. Pentru că a trăit momente-limită: închisoarea, spitalul de psihiatrie, divorţul de prima soţie pe care o iubea, despărţirea de primul fiu Traian… Evenimente devastatoare în viaţa unui om, dar a unui artist sensibil?!”
„Nu ne săturam unul de altul. Ceea ce vedeam acolo, în spital, întrecea orice imaginaţie. (…) Erau foarte mulţi bolnavi gravi: unii strângeau bixuri pe jos şi le fumau, alţii cântau, unii erau chiar periculoşi. Andrei obişnuia să iasă la poartă şi să mă aştepte (…) La spital era internat în acea perioadă şi compozitorul Ion Macovei, care găsise în Andrei un sprijin, un prieten la nevoie.”
„Andrei a scăpat de singurătate! Cine ar fi acceptat o viaţă într-un subsol? Fără apă, fără lumină, fără veceu… (…) Situaţia nouă pe care nimeni nu o putea trăi ca mine. Nimeni. Nici nu o putea înţelege. Sentimentul de culpabilitate că Andrei a murit singur în atelier. Exact cum a strigat în una din ultimele seri în odaia din căminul nostru, spre dimineaţă: «Eu voi muri singur, în atelier!»”
Şi această ultimă imagine, cu valoare de efigie: „În faţa şevaletului, Andrei devenea blând, cu un fel de amărăciune pe chip. Doar când picta era dominat de această stare interioară, era atât de diferit. Şevaletul i-l dăruise maestrul Mihail Grecu. (…) Îl mai păstrăm şi azi, a «călătorit» cu noi prin toate atelierele.”
Mai mult decât o datorie de memorie faţă de omul iubit, Atelierul din strada Patrice e şi un cumplit document de epocă în care „ideologia comunistă (…) a pustiit şi uniformizat indivizi” – ce noroc totuşi că „în Chişinău, în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, în imperiul sovietic, a exista un om care ne-a oferit un model de rezistenţă!”
10 mai ’21
