Născută pe 10 noiembrie 1978 la Chișinău în familia Elisavetei și a lui Simion Ghimpu. Absolventă a Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, specialitatea jurnalistică. Masteratul și doctoratul a fost susținut la Facultatea de Sociologie a aceleiași universități, în domeniul publicității. A lucrat redactor la ziarul Timpul și la revista Punkt din Chișinău. A fost asistentă la Facultatea de Jurnalism și Comunicare, Universitatea de Stat din Chișinău, ținând cursul de Publicitate și Tehnici publicitare. Timp de 12 ani a condus o afacere în Cluj-Napoca. Din 2017 emigrează la Londra și fondează blogul www.ganduridespletite.com. Debutul literar are loc tot în 2017 în revista „Literatură și Artă” , Chișinău. De atunci au mai fost apariții în revista „Contrafort” , „Itaca” (Dublin), „Realități Culturale” , cât și pe platforma „O mie de semne” și „Poetic Stand”.
Am tot scris în ultimele luni jurnale pandemice pentru un anume site, de am zis că nu mai scriu pe acest subiect. Că iată-iată se va termina molima și va trece. Am făcut suficiente poze ca să am dovadă pentru nepoți și strănepoți dar se pare că poze cu măști vom tot avea și că piața se adaptează rapid – au apărut reclame cu noile modele de iarnă tricotate, care conțin și „mănuși” pentru urechi în set. Gluma pare că nu mai e așa de haioasă. Așa că, de la începutul anului școlar, am cumpărat mașină ca să evităm aglomerația din autobuse. Și de aici o altă Londră s-a deschis în fața mea. Una cu volanul pe dreapta și schimbătorul de viteze pe stânga. O provocare, nu alta, ca și multe altele în aceste timpuri liniștite.
Duminica
Am zis să încerc să merg pe un drum bine cunoscut și pe un trafic lejer, că e zi de odihnă. Am mers până la școală și înapoi, am învățat drumul. Am mers apoi ca o duamnă adevărată la magazinul din cartier, am încărcat de trei ori mai mult decât pot duce, că deh, am portbagaj acum și am revenit agale la mașină. Nu am uitat să cumpăr mai multe topuri de hârtie și toner, că nu se știe când ne prinde iarăși școala on-line acasă și dă-i cu printatul de dimineață până seara. Și pe când ziceam ce bine e că m-am descurcat minunat, am observat pliculețul galben cu mesaj de la poliția locală – amendă pentru parcare neregulamentară. Imediat am văzut și stâlpul mai încolo, de pe care ar fi trebuit să tastez numărul cu locul de parcare și să trimit sms pentru doar 2 lire și ceva pe oră. 60 de lire pentru amendă sună urât. Noroc că poți plăti jumătate din bani în primele două săptămâni. Atunci am înțeles că trebuie să învăț (așa cum știam deja mai toate WC-urile publice din zonă) și parcările gratuite. Pe drum înapoi am agățat o oglindă. „Putea fi mai rău pentru prima zi”, mi-a zis soțul.
Luni
Google maps-ul calculează de dimineață traseul cel mai rapid, fără ambuteiaje și mă întreabă dacă doresc să mă redirecționeze pe alt drum. Poftim? Nu! În nici un caz. Eu merg ca tramvaiul – pe drumul învățat dinainte. Hopa-hop, mai bine mai încet, dar pe unde cunosc hudițele. Apropo, la cât de înguste sunt drumurile, mereu am sentimentul că cel de pe contrasens mă va izbi din plin, iar metoda autobuzelor cu două etaje de a face slalom printre mașini rămâne a fi acrobație curată. De-ați ști câte calorii am lăsat în primul meu drum și câte înjurături mi-am amintit de frică! Noroc, totuși, că e un trafic foarte civilizat și șoferii sunt indulgenți și atenți la momentele de dezorientare, chiar și atunci când se mai întâmplă să intri pe contrasens – cea mai comună greșeală a europenilor. În rest indicatoarele conțin și text, asta ușurând înțelegerea lor.
Marți
Copiii mei acum au dat-o pe melancolia muzicii românești
După două zile și două mii de calorii pe minus îmi amintesc că pot să și cânt în mașină, așa cum aveam vechiul obicei de șofer cu 10 ani vechime, spre disperarea copiilor, care au observat că playlist-ul e la fel de vechi ca și carnetul meu. Atunci am votat varianta de a pune pe rotație câte o piesă preferată a fiecăruia pe rând. Surpriză – copiii mei care ascultau doar muzică străină în România, acum au dat-o pe melancolia muzicii românești și așa, cu DJ-ii alături cântăm tot drumul, de nu mai observăm nici ploaia. Ce m-a mirat, însă, de când îmi duc și aduc copiii cu mașina de la școală este buna organizare în acest sens. În cazul celui mic, atunci când îl iau, mașinile intră pe poarta școlii la o anumită oră. Doi angajați ai școlii, înarmați cu walkie-talkie, ghidează fluxul de mașini și și anunță numele copilului care să iasă din școala în curte. De acolo e predat personal de către directoare, care e mereu în curte cu ei și care apucă să mai și schimbe câte două trei vorbe cu fiecare părinte. Mai există și așa-numita ROTA – părinți care iau cate 4-5 copii de la aceeași școală și îi duc pe la case, schimbându-se pe rotație, ca să economisească timp și benzină. Nimeni nu claxonează atunci când intră pe rând câte o ”grădiniță” întreagă în mini van-urile de 7 locuri, iar șoferița trebuie să le pună fiecărui centura și să se asigure că sunt cu toții ok. Se așteaptă cu multă răbdare, chiar și de e coada lungă până în drum. Calmul e cuvântul de ordine, iar nouă, celor veniți din lumi cu graba în ADN tocmai asta ne lipsește cel mai mult. Observ, și după felul cum mereu îl grăbesc pe cel mic al meu, chiar și de nu ne grăbim nicăieri. Oare va trece vreodată?
După amiază am ajuns și la colegiul unde continui să fac engleză o dată la două săptămâni. Acum, dat fiind că clasa ne-a fost împărțită în jumătate, se vine peste o săptămână. Din prima s-a pus accentual pe faptul că venim din țări și tradiții diferite, iar asta înseamnă respectarea opiniilor fiecăruia. Am analizat niște articole din „The Sun” și „The Guardian” care vizau problema globală de acum – eficiența măștilor și mai ales, atitudinea față de cei care refuză din varii motive, întemeiate sau nu, să o facă. Ai dreptul să le reproșezi ceva? Le poți interzice accesul în magazine? Dar în autobuse? Fain subiect. Ce m-a mirat, însă, este, că în pofida discuțiilor evidente în favoarea măștilor, jumătate dintre colegi așa și nu au pus-o pe nas, deși o aveau sub barbă. Acuma întrebare – să le zic sau nu am dreptul? (eu făcând parte din zona de risc cu astmul meu obținut în tinerețe). Încă tac. Dar cred că subiectul pus în discuție nu a fost întâmplător. Vedem cum se vor prezenta data viitoare.
Miercuri
Am avut programare la spital pentru analize. Moartea subită a prietenei mele din liceu m-a pus serios pe gânduri. Am ajuns. Am parcat. 3 lire ora (mai scump decât pe stradă), dar deja sunt aici și nu mai am timp. Cabina 9 unde am fost chemată prin afișajul de pe ecran a fost de bun augur. Doamna negresă din New-York Rebeca, despre care apoi am și scris pe facebook, cea care mi-a recoltat sânge și infuzat povești, m-a uimit cu vastele ei cunoștințe despre faptul că noi cei din Moldova nu suntem ruși, așa cum ne cred unii. Asta o aflase de la nite colegi moldoveni cu care a lucrat și pe care i-a îndrăgit foarte mult. Îmi venea să o cuprind, zău, doar că … mama lui de COVID.
Rebeca a fost soarele meu în acea zi ploioasă.
Joi
Știți zilele acelea în care îți spui că nu vei face nimic? Că meriți și tu ca mama să te odihnești, iar mamele tocmai în week-end îs cele mai solicitate. Iata joi mi-am propus să fac ce vreau. Așa că ”pentru că vreau” am mers la ASDA să îmi iau struguri, că sunt mai ieftini. DOAR PENTRU MINE, că doar merit și eu, nu? Ei, și lângă struguri erau mere la reducere. Cum să nu iei soțului, care le devorează câte 2 kg pe zi? Și afine pentru fată și apoi banane pentru adolescentul care face mușchi și am ieșit din magazine cu un coș, de m-am speriat eu însămi de lipsa de control a situației.
Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului
Mai ales că unde cumperi pentru patru e mare păcat să îl lași pe al cincilea cu buza umflată. Și, desigur, pentru că VREAU le-am descărcat apoi acasă și pus pe la locul lor, apoi pentru că VREAU am mai rezolvat niște chestii administrative apărute între timp, punând pe foc mazărea congelată care se dezghețase și altă soluție nu era. Și pentru că am VRUT am și întins rufele între timp uscate ce așteptau în mașină și am cusut cracul pantalonilor proaspăt spălați, ca să nu uit apoi de ei. Și m-am odihnit de m-am rupt! Abia de-am apucat să îmi fac o cană de cafea TO GO ca să pornesc iar ca tramvaiul pe binecunoscutul traseu spre școală. ”Ce zi frumoasă umblă printre noi” cânt din toți plămânii împreună cu Nicoleta Tudoroi, pe care o port în telefon cu mine mereu. Așa pățesc cu oamenii dragi – sunt mereu cu mine, iar „Lasă-mă” semnat de Vica Demici îmi amintește că sunt o norocoasă că le cânt piesele prietenelor mele. Și dorul devine mai ușor de dus. Și apropos, încerc să le pun în mașină copiilor mei și cântecele bunicului, că să nu uite. La „Numele tău”, interpretată de Nina Crulicovschi, când i-am zis lui Mihai să fie atent ce forță au orchestra și viorile, Mihai mi-a zis că sună foarte mistic, exact ca și în filmul „The Vampire Diaries”. Adică, un fel de retro, un fel de vintage. Mai în scurt, pentru ei tot din acele timpuri străvechi provenim. Că e Dracula sau Era Jurasicului.
Vineri
E zi scurtă la școală, așa că mari iluzii nu îmi fac. Că nu voi face nimic, așa ca joi, sau că voi face ceva doar pentru mine. Gălușcă înghițită deja. Mă moblizez să nu uit cumpărăturile pentru week-end care includ hala și vin și, neapărat, flori. La 2 lire buchetul de trandafiri, te simți mereu boier cu sărbătoare în casă. Numai că mi-a luat timp să mă obișnuiesc că se vând cu pereche – 8 sau 10 și au și cu termen de garanție pe etichete. Așa că una dintre flori o pun mereu în altă vază și o duc în camera fetiței – las să se obișnuiască de pe acum cu frumosul. Mă întorc repede acasă ca să le gătesc tuturor pentru week-end, să am și eu liniște în zilele de odihnă. Multă carne carnivorului, orez și nughete de soia vegetarienei, pireu cartofarului și cholent (mâncare învățată de pe aici de pe la vecini) pentru capul familiei. Pentru cea din urmă am adus din Cluj oala mea sub presiune, dat fiind că vita și fasolea se fac mai rapid în ea. Și pentru mine – varză călită, că nu îngrașă. Apropo, cei de aici au auzit pentru prima data că varza se mi poate consuma altfel decât crudă.
Sâmbăta
E liniște și pace. Vecinii din casele de alături ies și se roagă în grup în curte de când e COVID-ul și restricționată intrarea în Sinagogă. O imagine unică, pe care am văzut-o doar în Ierusalim cândva. Stau în zonă evreiască, iar aici sâmbăta e sfântă. Ne deconectăm și noi de tot ce e lumesc. Jucăm monopoly, rummikub și mergem în parc. Dormim și citim cât pentru toată săptămâna. Dar cel mai important e că avem timp de a mai rămâne cu noi înșine într-un dialog incomod uneori. Reflecții, meditații, rugăciune. Conștientizarea vremurilor în care am ajuns să trăim și cu toate astea, bucuria că „am ajuns” și „trăim”. Uneori e cazul să ne plângem mai puțin. Doar să ne bucurăm. Că mâine nu se știe…