Născută la 12 aprilie 1994. La 27 de ani încă învață cum funcționează legile universului. Fiind fiica mai mică a doi militari, la 1 an de viață a plecat din Cornești, Ungheni orașul în care s-a născut și s-au mutat la câțiva zeci de km de Chișinău, într-o pădure lângă unitatea militară în care lucrau părinții Dumitru și Mariana. La Universitatea de Stat din Moldova a studiat 5 ani de jurnalism, licență și masterat. Paralel, făcea teatru la Facultatea din Arte Frumoase, USM și l-a cunoscut pe Vladimir Cobăsnean, de la care a învățat mai multă artă scenică, actorie și curaj. În anul 3 s-a angajat la Asociația Obștească „Centrul Media pentru Tineri” unde a lucrat aproape 4 ani, acolo a înțeles că filmul o atrage mai mult decât reportajul și datorită partenerului Alexandru Smiricinschi, cu care avea o relație la distanță, a trecut Prutul. În vara anului 2021 a absolvit Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București și a luat diploma de regizor de film. A debutat la TIFF cu documentarul de 68 de minute „Eva noastră” (2021) realizat împreună cu Telefilm Chișinău, iar pentru că de 3 ani făcea parte din diasporă, s-a implicat în organizarea Galei Studenților Originari din Republica Moldova, ediția a IX-a. Datorită Galei și a colegilor cu care a organizat-o a ajuns să scrie acest jurnal săptămânal.
Luni
De două săptămâni mă gândeam cu ce voi începe să scriu acest jurnal, nu pentru că nu am mai făcut asta, ci pentru că sunt conștientă de faptul că acest jurnal poate fi citit și de altcineva. Când eram copil, obișnuiam să fac notițe în tot felul de carnețele, desenam și scriam în ele. Pagină după pagină am adunat câteva. Am abandonat scrisul, nu mai știu de ce, dar când am regăsit carnețelele le-am recitit și am înțeles cât de importante sunt acele rânduri pentru mica istorie. Mai târziu, cu gândul că îmi va părea rău cândva, le-am dat foc. De ce? Pentru că mi-a spus mămica că le-a citit și m-a supărat faptul că mi-a invadat așa intimitatea.
Acum îmi pare rău...
Am revenit la scris jurnale în pandemie la recomandarea călduroasă a profesorului meu Sorin Botoșeneanu. Despre Sorin aș scrie multe, cărți întregi și filme, dar nu pot să o fac acum. Regret prea mult tot ce nu am reușit să-i spun sau să fac pentru el. M-au obosit sărbătorile, dar mă simt energică pentru că urmează o săptămână de filmări, un scurtmetraj al unui coleg mai mic de școală (și el moldovean), deși nu mai sunt studentă la UNATC, mă simt acum mai studentă acum decât atunci. I-am citit scenariul și m-am gândit la evoluția cinemaului queer în zona noastră estică, cât de multe sunt de spus și totuși cât de puține se fac.
Marți
E aproape miezul nopții. Am venit de la filmare și mă simt fericită că am fost atât de utilă azi. După 13 ore pe platoul de filmare, încă simt că am energie și scriu… am venit acasă pe jos, m-am plimbat pe străzile Bucureștiului de noapte. Mă gândeam să scriu ulițe, dar parcă acest cuvânt nu e de aici, acest cuvânt mai degrabă descrie locurile copilăriei mele, decât actualele descoperiri. Cam frig afară, dar asta a făcut să simt apa din duș mai caldă, hahaha, da în București nu prea este apă caldă, mai ales în zona de centru (Sectorul 2, Obor) la etajul 10. La filmare fac script, este una dintre meseriile despre care am aflat pe un platou mai mare de filmare cu o echipa din România, Rusia printre care perindau 3 moldoveni, 2 actori polonezi și o israelită.
Ador echipele mixte, atunci învăț și descopăr cel mai mult...
Scripta are grijă de racord, continuitate și notează fiecare detaliu care a fost filmat. Dacă își amintește cineva memul cu paharul de Starbucks din „Game of Thrones”, aia era munca scriptului, să nu fie acolo. Am filmat bine, mi-a plăcut echipa și jocul actorilor. Mi-a plăcut să mă simt de 20 de ani, fără cei 7 de acasă )) totuși după ultimul cadru am plecat repede, am vrut să-mi savurez liniștea cumva adultă. Încep să îmi simt greutatea pleoapelor și cred că o să adorm repede. După insomnia de noaptea trecută, sper să dorm. Mâine iar pe set.
Miercuri
M-a trezit deșteptătorul dintr-un vis în care înotam într-un bazin mare și mă revărsam într-o cascadă. Eram fericită. Nu știu ce e mai bine, să am insomnii sau vise pe care nu știu să le interpretez.
Joi
În ajun de Anul Nou pe vechi, tot sunt pe platoul de filmare. Suntem patru basarabeni, dar nu am vorbit despre asta. Colegii ne tot spun, glumind, tot felul de cuvinte stâlcite în rusă.
De parcă noi, in Moldova, am vorbi doar rusă și asta e tot de ce ai nevoie ca să fii basarabean...
Nu știu dacă mă deranjează, dar când glumele devin tot mai dese, încep să cred că este o intenție. Îmi iubesc țara, îmi iubesc colegii, dar de pe vremea în care făceam voluntariat în AIESEC am înțeles mă identific drept cetățean global, vorbesc câteva limbi, am două buletine, dar nu astea mă fac cine sunt.
Vineri
E sfârșit de zi, în mod normal oamenii își termină treaba pe la birouri și merg acasă, nu și colegii de pe platoul de filmare. O zi de filmare durează 12 ore și pentru că am început azi la miez de zi, teoretic ne vom elibera la miezul nopții. Este ora 19:00 și mai avem de filmat. Scenariul este desprins din viața colegului de la regie și mă mândresc cu faptul că micile noastre discuții din cămin își iau avânt și cresc în realizări. A fost vesel pe set și ador energiile adunate în jur, este un ecosistem cu totul unic și mi se pare impresionant cum se mișcă lucrurile dintre noi. Pe set se pot întâmpla tot felul de situații, certuri, spovedanii, îndrăgosteli, dar când se dă rec la cameră cu toții devin atenți. Un platou de filmare este cel mai frumos lucru care s-a întâmplat cu mine până acum, locul în care provocările devin reale și te transformi, locul în care te cunoști pe tine însuți, te dezvolți și te redescoperi.