Astăzi vă propunem o incursiune în istoria tulbure a unei instituţii de prestigiu a României de dinainte de comunism, școala militară de la Mănăstirea Dealu – o instituţie înființată acum 100 de ani și al cărui elev, jurnalistul Mircea Carp, și-o aminteşte în detaliu. Lectura primei părţi a textului îi aparţine fiului jurnalistului Mircea Carp, Mihai Petre Carp:
Liceul Militar „Nicolae Filipescu” a fost înființat la data de 4 iunie 1912, cu doi ani înaintea izbucnirii Primului Război Mondial și la patru ani înaintea intrării României în război alături de aliaţii occidentali în vederea reunificării țării. La luptele din acest război au participat ofiţeri, profesori și elevi, elevi din ultimul an care s-au dus pe front ca să își facă datoria, față de țară și față de rege.
La intrarea în liceu există o mare placă comemorativă în care sunt menționate numele profesorilor, ofițerilor și elevilor care au căzut pentru patrie.
Pentru mine ca și pentru toţi absolvenții Liceului Militar Mănăstirea Dealu acest lăcaș de cultură și de educaţie militaro-civică are și astăzi, după atâția ani și după multe evenimente, o deosebita și nesfârșită vrajă.
Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu a fost un liceu de elită care s-a înființat urmare a vizitelor în Apus ale lui Nicolae Filipescu (1862-1916), publicist, om politic, om de cultură, personaj carismatic și deschis la nou, animat de un înalt patriotism întru mărirea neamului, propunându-și să înființeze la Mănăstirea Dealu o altfel de scoală. Această nouă școală se baza pe două concepte:
1. importanta educaţiei morale, intelectuale și fizice
2. scoaterea scolii din atmosfera viciată a orașelor mari și aducerea acestora în afara lor, la țară sau în pădure, pentru o bună dezvoltare a tineretului.
De aceea „Cuibul șoimilor” de la Dealu, cum i se mai spunea școlii noastre, se afla pe dealul de unde se putea vedea orașul Târgoviște și era „școala fără ziduri”, exact așa cum își dorea Nicolae Filipescu.
Instituţia adoptase și Mănăstirea Dealu propriu zisă, aflată acolo din anul 1510, ctitorită de Radu cel Mare și unde este locul sfânt al capului lui Mihai Viteazul. În jurul bisericii, sub forma unui careu, erau cele opt clase ale liceului militar. În afara acestui careu erau dormitoarele, sala de mese, locuinţele profesorilor și ofițerilor.
Primul comandant al Liceului Militar „Nicolae Filipescu” a fost maiorul Marcel Olteanu, fiul unui alt brav ofițer de cavalerie, colonel - Marcel Olteanu.
Printre dascălii care m-au format, și sunt nevoit din cauza timpului scurt pe care îl am la dispoziție, să citez doar câteva nume, nume de renume, lăsând ascultătorul sau cititorul să aibă plăcerea și bucuria să se informeze asupra acestora și să-i redescopere! Este vorba printre alţii de: Octav Onicescu, Ion Pavelescu, Eduard Saulescu, Marcel Botez, Alexandru Vasilescu, frații Zapan, Nicolae Georgescu Roegen, Mihai Marinescu.
La admiterea în liceu nu se făcea nici o deosebire de clase sociale, de fapt exista un număr destul de mare rezervat copiilor de la țară. Cot la cot învățau și erau instruiți băiatul profesorului, cu băiatul veteranului de război, cu copilul muncitorului sau cu fiul de rege – marele Voievod de Alba Iulia, care în afara școlii palatine venea câteva săptămâni în fiecare semestru la liceul nostru. De altfel, aşa cum a spus regele Mihai într-un interviu la televiziune, tatăl său a ținut mult ca fiul lui să fie educat și în disciplina militară.
Pe lângă camaraderia care ne lega, s-au format și prietenii care au durat o viață. Dar, așa cum consideram noi, era ceva mult mai mult, iar deasupra camaraderiei și prieteniei, era un anume spirit, spiritul „Șoimilor” de la Dealu care a dăinuit neștirbit și nesfârșit.
Dintre absolvenți, să-mi fie iertat, dar amintesc din sutele de elevi, doar pe câțiva din promoția mea (promoția 27), pe acei care au căzut pe front în al Doilea Război Mondial: Gheorghe Vasilescu (în Răsărit) și Mircea Antonescu (în lupta pentru eliberarea Ardealului).
Dar, cum prevedea regulamentul de funcționare al liceului, nimeni nu era obligat să urmeze o carieră de ofițer. Aşa s-a întâmplat cu dr. Nicolae Robănescu eminent medic al cărui nume este purtat de Spitalul de Recuperare „Nicolae Robănescu” din Bucureşti sau cu dr. Cornel Constantinescu, fost director al Spitalului „Colțea” din Bucureşti, cu arhitect Nicolae Vlădescu restaurator de monumente istorice inclusiv Palatul Cotroceni, și „last but not least” cu distinsul actor și om de cultură Victor Rebengiuc.
Anul 1940 și noiembrie din acel an, au însemnat momentul marelui cutremur care a afectat grav și „Cuibul șoimilor” de la Dealu. Deși una dintre cele trei scări de evacuare de la dormitoare a fost distrusă, ca printr-un miracol, nici un elev sau ofițer nu a fost rănit. Dacă acest cutremur ar fi avut loc în timpul zilei, unele clase care au fost distruse inclusiv clasa mea, a 7-a, acest lucru ar fi însemnat morți și răniţi.
Guvernul a ordonat imediat trenuri sau vagoane speciale cu care elevii au fost trimiși acasă. În urmă a rămas mănăstirea cu capul lui Mihai Viteazul, clădirile avariate ale școlii și momente importante din viaţa noastră.
Însă precum pasarea Phoenix, școală de la Dealu și-a găsit un loc nou prin efortul multora: elevi, profesori admiratori și susţinători ai școlii, în frunte fiind colonelul Ilie Dumitrescu, cu adevărat sufletul Mănăstirii Dealu.
Acest loc nou a fost la Predeal, la gurile râului Pârâul Rece înconjurat de păduri, în mijlocul naturii, exact aşa cum îşi dorise ctitorul nostru. S-au întâlnit aici profesori vechi cu profesori noi (Nicolae Donciu), ofițerii vechi cu ofiţeri noi (lt. Constantin Dăscălescu - dirigintele clasei mele).
Odată mutat la Predeal, Liceul Militar Mănăstirea Dealu a fost onorat fiind denumit „Colegiu National”, iar comandant a fost numit generalul Theodor Radu, erou din Primul Război Mondial.
După opt ani, în 1948, a venit însă un alt cutremur, dar de data aceasta, cel mai devastator, nu pentru clădire, ci cutremurul care voia să clatine însuși spiritul mănăstirean. Astfel, școala a fost desființată în 1948 când ministrul comunist al Apărării de atunci, Emil Bodnăraș dezertorul, a venit la Predeal cu o delegaţie străină să viziteze liceul, fiind primit cu imnul tradițional al Liceului Militar al Mănăstirii Dealu: ,,Noi suntem șoimi de la Dealul,/ Din munți, din Carpați aici venim,/ Sfânt noi avem idealul,/ Pentru țară, pentru Rege să murim/” cuvinte, care l-au deranjat puternic pe Bodnăraș și care au dus la ordinul desființării imediate a „cuibului de năpârci” cum a afirmat acesta, elevii fiind trimiși acasă sau transferați la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza.
Totodată, regimul comunist a trecut tradiția Liceului Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu, Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, înființat de regimul comunist.
***
A fost Mihail Petre Carp, citind pentru tatăl său, jurnalistul Mircea Carp o scurta istorie a unei instituţii emblematice a României Mari.
Iar Mircea Carp, elev al acestei scoli de elită și absolvent în 1927, a ținut să amintească ascultătorilor Europei Libere ultima parte a istoriei acestei instituţii:
Marea majoritate a elevilor și absolvenților de la Mănăstirea Dealu s-au opus din răsputeri acestei acţiuni.
Camarazii mei Ioan Mexi, Banu Rădulescu care a înființat și condus până la moarte revista „Memoria” și cu mine, ne-am zbătut pe toate căile, inclusiv la televiziune într-un program realizat de Marilena Rotaru, să ne apărăm tradiția Liceului Militar de la Mănăstirea Dealu. În acest program, noi trei ne-am confruntat cu trei foşti elevi ai Liceului Militar „Dimitrie Cantemir” de la Breaza, printre care generalul Cioflină. Am susţinut civilizat și ferm că tradiția noastră nu poate fi preluată de o alta instituţie care a luat ființă în regimul comunist și care avea cu totul alta menire. Noi nu ne-am legat de calitățile de elevi sau absolvenți ai liceului de la Breaza care a dat promoții de valoare, ci ne-am referit la tradiția noastră cu totul deosebită care nu avea nici o legătură cu tradiția celor de la Breaza.
Am luptat din răsputeri, dar nu am reuşit să avem câştig de cauză, lovindu-ne de opoziţia celor care nu au înţeles deosebirea dintre idealurile celor două tradiții.
Noi dispărem unul câte unul, dar spiritul de la Mănăstirea Dealu dăinuie, chiar dacă acesta va rămâne doar o amintire în cârti, în articolele necenzurate încă, poate în memoria nepoților dăscăliți de bunicii sau chiar de părinţii lor.
Noi, șoimii de la Dealu ne-am făcut întotdeauna datoria față de neam și de țară, față de memoria ctitorului școlii noastre, marele patriot Nicolae Filipescu, față de Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, devenit Colegiul Național de la Predeal, școli care i-au purtat numele.
Să auzim numai de bine…
Mircea Carp
