Născută la 20 iunie 1974 în Corlăteni, Rîșcani. A studiat la Academia de Muzica Teatru și Arte Plastice. A fost lector la Academia de Muzica, Teatru și Arte Plastice. A fost directoare la Teatrul Naţional Eugene Ionesco. Președintă la Fundaţia de Promovare Sociala a Copilului. Președinta Centrului de Teatru din Moldova.

Luni

Bună dimineața, îmi spun în gând abia de zăresc lumina prin geam. Ora 8:20. Sunt între vis și realitate, între „Eseul despre orbire” de Saramago pe care l-am citit până la ora 3:40 dimineața și „realitatea” care mișună prin casă. Uși discret deschise, pași de bărbați care merg în vârful degetelor, dar care te trezesc... Trebuie! Trebuie să mă ridic din pat! Cel mai greu este primul pas, apoi toate se aștern precum le-ai pus de cu seară în gând și în carnetul cu buline roșii. Mă bucur că nu văd lăptos, deși visul pe care l-am avut a fost din domeniul fantasticului și încă îmi acoperă retina cu imagini. Mă trezesc între albul zilei și calul alb fără picioare. Ciudat vis... Cafeaua e sfântă!

Vizualizez tot ce urmează să fac în fiecare clipă, cu certitudine, nu sunt unica, de aceea navighez imaginar spre locurile, oamenii și discuțiile planificate.

Improvizațiile zilei mă cam ustură la suflet, cu greu le fac loc în agenda mea destul de încărcată în acest an, însă le accept. Una dintre ele s-a întâmplat chiar astăzi - lansarea unui ziar. Un prieten bun m-a invitat să fiu prezentă și, totodată, să vorbim despre lucrările literare ale copiilor create în cadrul Laboratorului Literar din cadrul Proiectului socio-cultural „Singur Acasă”. A venit și cu o propunere neașteptată: de a le oferi o pagină întreagă în acest ziar! Frumos! Mulțam! Mă bucur că va fi posibil să cunoască cât mai multă lume ceea ce trăiește generația de astăzi, crescută și educată prin intermediul calculatorului... Deja frunzăresc în memorie proza și poeziile scrise de ei. Cu care să începem? Au exersat, și-au încercat penița, au cules cuvinte pe care le-au împletit cu emoțiile și gândurile lor, așternându-le pe hârtie. Pe fiecare filă găsești vise șifonate de copil. Fila memoriei se îndreaptă greu sau chiar niciodată. Ce vor face copiii cu acest „pachet” de zile-file scrise lapidar, timid, cu multe greșeli făcute inconștient sau conștient, tăieturi, corectări, în creion sau cu stiloul? Observ și câte un soare stingher schițat în colțul paginii de sus, o floricică sau un pisoi drăguț. Mai avem o șansă? Le v-a ajunge puteri, curaj, iubire? Au plecat acasă, locul unde își așteaptă părinții.

Mă gândesc la soția doctorului oftalmolog din cartea lui Saramago, care l-a urmat într-un spațiu destinat nebunilor, infectat fiind de un virus care l-a orbit. Interesant, eu cum aș fi procedat? Am luat cartea în mână, sper să o termin săptămâna aceasta.

Cât de mult mă doare că satele noastre gem de lipsuri atât financiare, cât și spirituale

Marți:

Muncă pe cont propriu... Astăzi e ziua semnării contractelor, achitării onorariilor persoanelor implicate în proiect. Cinci ore de discuții cu contabila și jurista, telefoane, discuții telefonice, agenda cu buline roșii se uită la mine disperată. Mă gândesc la oamenii care mă înconjoară, la echipă. Ce m-aș face fără ei... În decursul anilor am întâlnit multe persoane extraordinare. Ei nu se regăsesc în reviste VIP, unii nici cont de Facebook nu au, nu vor să fie aplaudați sau să li se recunoască public meritele. De fiecare dată îi mulțumesc în gând lui Dumnezeu pentru faptul că mi-i scoate în cale. E o binecuvântare și le sunt foarte recunoscătoare că îmi sunt alături. Fără echipă nu faci nimic. Nu le poți cunoaște pe toate și nici nu e cazul. „Proiectele”, acest cuvânt care face multă lume să tresară, prin faptul că au fost aprobate sau nu. Este o muncă pe cont propriu, asumat și responsabil. În perioada pandemică am exersat cu toată familia în a scrie proiecte. Doar unul a fost aprobat și sunt extrem de fericită! Proiectul nu este despre bani, deși este firesc să-ți întreții existența, ci despre idee! Cu mulți ani în urmă am părăsit satul meu natal și revin foarte rar acasă, deoarece nu mă așteaptă nimeni, ai mei sunt... care plecați peste hotare, care la Domnul... Mă gândesc cum să mă apropii de satul meu de care nu m-am despărțit niciodată sufletește, de copiii satului sau, mai bine spus, de copilăria mea pe care o mai văd pe ulițele satului. Eu am avut o șansă în copilărie - să fiu observată de către doi actori pe timpul când regretatul Emil Loteanu desfășura concursul televizat „Se caută o stea”. Am fost selectată și invitată în cadrul emisiunii, apoi am absolvit Liceul Teatral nr.2. Am studiat la Institutul de Arte, am fost invitată în teatru, apoi roluri, regie și așa mai departe... Cine să ofere astfel de șanse copiilor din satele noastre? Ideea proiectului mi-a venit de la ei, mai ales în aceste vremuri când sunt singuri, departe de părinții plecați peste hotarele țării. Mă gândesc la șanse pentru fiecare, cum putem fi de folos, cum ne putem împărtăși cunoștințele acumulate, experiența de viață, mai ales generațiilor care ne calcă pe urme. E un ciclu firesc al vieții, să acumulezi, iar la rândul tău, să transmiți mai departe ce ai mai bun și valoros. Câte propuneri de proiecte am în capul meu legate de tineri, copii, oameni de creație, actori, amatori, turnee ... Cât de mult mă doare că satele noastre gem de lipsuri atât financiare, cât și spirituale... Sunt binevenite proiectele, dar nu pot acoperi necesitățile culturale a întregii țări. Mă gândesc la un program național, bine-structurat, echitabil și sustenabil, dar nu cred că interesează pe cineva. Continui să scriu teza de masterat în managementul în arte, căci în acest an voi finaliza studiile masterale. Cine-știe, poate cuiva vor fi de folos cunoștințele și experiența mea de viață acumulată. Cred în oameni, în ziua de mâine, cred în bine.

Pentru mine orașul Chișinău e un oraș fantomă

Miercuri

O dimineață în care presimt că Natura astăzi se va juca cu „zen-ul” meu, trecând de la zăpușeală la fulgere și ploaie, ploaie, ploaie... O simt, chiar dacă este discretă. Atât de mult aștept vara, soarele și culorile ei, că ajung să trăiesc o iubire dureroasă, până la lacrimi, de neputință și regret că nu o pot reține și că nu e în puterile mele să schimb cursul trecerii ei. Relația mea cu acest anotimp este una specială, asemeni unui iubit care revine acasă doar pentru câteva luni și apoi trebuie să plece. Un blestem. Vara de la balconul meu, din parcul meu de dincolo de fereastră e superbă! Când plec în oraș, mai exact, când urc la volanul mașinii și mă îndrept spre centrul capitalei, se începe altă istorie...

Astăzi am planificat câteva întâlniri importante și îmi croiesc drum spre centrul orașului, în imaginația mea spre locul întâlnirii prin sectorul Buiucani. Atenție! Pericol în acest sector! Fac tot ce-i posibil să ocolesc din memorie străzile pe care le știu inaccesibile. Îmi dau seama că nu prea cunosc sectorul, pun mâna pe Google Maps și cercetez... Doamne, cum să ajung în centrul orașului? Că tot veni vorba de străzile orașului, îmi amintesc că am văzut un film în copilărie despre un băiețel care a alunecat de pe un derdeluș, în plină iarnă. Dorind să facă un bine, atenționa toți trecătorii strigând cât îl țineau bojocii, să ocolească acel loc periculos. Oamenii îl lăudau iar el nu încăpea în piele de satisfacție, cineva l-a întrebat cum îl cheamă, un domn i-a oferit o ciocolată! Mai alunecau câte unu-doi, deoarece, nu era posibil de înconjurat locul cu pricina, însă el era acolo pentru ai susține moral. La un moment dat, vine un alt copil, vede că nu poate trece, se întoarce acasă și aduce o căldare de cărbuni arși pe care îi varsă pe mica și improvizata pârtie. Nimeni nu l-a lăudat, nici nu l-au întrebat cum îl cheamă, nimeni nu i-a mulțumit, dar toți au ajuns sănătoși acolo unde s-au pornit.

Pentru mine orașul Chișinău e un oraș fantomă. O fi fiind frumos, o fi având clădiri superbe și parcuri, flori și trotuare, oameni pe străzi, iar toate anotimpurile, probabil, îl îmbracă în haina lor Dumnezeiască. Dar nu-l văd, nu-l văd... din cauza că stau mereu cu ochii larg deschiși pentru a vedea carosabilul. Mai bine spus, „vânez” gropile din el. Mare belea pe capul nostru, a șoferilor, să circuli pe străzile Chișinăului. Locuiesc într-un sector unde circulă un troleibuz într-o singură direcție și înconjoară jumătate de oraș până ajunge aproape de centru. Microbuzele circulă când și cum doresc. Cum să reușești să faci ce ți-ai propus într-o zi de muncă... sau mai bine ar fi să așteptăm cuminciori pensia?

Mă gândesc la acel băiețel cu căldarea de cărbuni. Dacă fiecare ar face exact ce trebuie la locul de muncă, discret, cu dragoste de oameni și frică de Dumnezeu, oare am fi mai puțin respectați și apreciați? Tind să cred că am evoluat între timp de la căldarea de cărbuni arși spre un amestec mai modern pentru carosabil. Sau nu? Poate am ridica ochii din pământ, am aprecia natura și clădirile, am reuși să zâmbim la cei de dincolo de geam.

P.S. Am ajuns cu bine în centru urbei. Nu sunt pesimistă, dar nu cred că în viața aceasta îmi va fi dat să văd drumurile asfaltate calitativ în acest oraș. Unica soluție este să trecem direct la automobile zburătoare!

În acest an avem parte de emisiuni de umor negru de dimineață până seara

Joi

Deschid ochii. Încă este înnorat peste geam, dar cerul ne dă speranțe. Se întrezărește o lumină caldă, senină, pentru cei care urmăresc atent bolta cerească. Va fi soare astăzi și sandalele mele noi stau pe gânduri: vor fi puse la treabă sau se vor odihni? Le las să se bucure de liniște și înhaț adidașii, cei care abia așteaptă să-și îndeplinească menirea. Alerg, chiar dacă nu prin tot orașul, însă atunci când cobor din mașină și aparent nu ar trebui să mă grăbesc, tot alerg. Casă, familie, proiecte, planuri de viitor, studii etc. Unde mă grăbesc? Cu câțiva ani în urmă nu îmi simțeam corpul, aveam doar capul care zbura pe străzile orașului, iar corpul era... o inimă care îmi mai dădea de știre din când în când. „Femeia fără corp”, ce mai titlu de carte a secolului XXI! Până ajung în centrul orașului discut cu feciorul meu, un timp petrecut util cu copilul stând în ambuteiaj (folosesc și ele la ceva). Ziua este foarte ocupat, vorbim despre securitatea statului, management, masteratul meu, al lui. Degrabă vom ajunge la alegeri, însă știm de anul trecut pe cine vom vota.

Peste 2 ore mă sună o rudă din Italia și mă mai întreabă de sănătate, dar și pe cine vom vota. Are două partide la care ține mult și nu știe din punct de vedere strategic pe cine să aleagă. Cum să facă să nu piardă votul contribuind în felul acesta la majorarea numărului de parlamentari ai taberei adverse.

Eu i-am recomandat să aleagă cu inima pentru a fi cu conștiința împăcată. Dacă va acumula mai puține voturi partidul pe care îl susține, totuși, îl va încuraja să avanseze. Pentru fiecare echipă contează încrederea cetățenilor. Seara privim crâmpeie din emisiuni televizate sau discuții pe Facebook între liderii partidelor sau reprezentanții acestora. În acest an avem parte de emisiuni de umor negru de dimineață până seara. Gratuit! Probabil ne caracterizează această latură a spiritului odată ce aceștia vin din popor... Să râdem domnilor!, până la lacrimi, până la isterie, până la bocet, muuult, să ne curățim de gunoaiele din ochi, să-i curățim pentru totdeauna.

Continui lectura, Saramago îmi descrie condițiile de trai ale orbilor. Foamete. Se sfârșește cu nouă morți, sânge și lapte. Soția medicului e la capătul puterilor, dar continuă să-i ajute, menținând echilibrul dintre om și Dumnezeu. Panta e aproape, ușor se prelinge animalul din om și iese la iveală prin găurile lăsate nesupravegheate. Miroase a răscoală. Femeia...? Va fi în stare să-i scoată din această stare? Femeia... toată nădejdea în ea!

Vineri

Dimineața de vineri este așa cum am lăsat-o aseară, tristă. O echipă de tineri mă așteaptă să le trimit scenariul pentru un film de promovare a unui proiect și, astfel, ochii cerului mă privesc după perdeaua de nori, încurajându-mă. Parcă nici nu am dormit... sunt gata de lucru, bulinele roșii de pe carnet pulsează ca un bec la intrarea în spitalul de urgență, doar că aici scrie „Intrare permisă, ba chiar urgentă!”. Creația nu așteaptă un timp sau un anotimp anume, e un mecanism ce îl poți pune în mișcare odată cu necesitatea realizării unei idei. Cu cât rezonezi mai mult cu aceasta, cu atât procesul creației este plin de satisfacții sufletești. Ador această parte din muncă a regizorului, e un zbucium intern, un duel și, totodată, o uniune dintre imaginație, creativitate, gând și studiu. După câteva ore bune de lucru, scenariul a fost acceptat de echipa de tineri, urmează să-l realizăm.

O zi cât un an! Așteptăm noutăți de la feciorul mai mare. A scris un articol important despre un subiect ce ține de securitatea statului. Va fi acceptat, va fi apreciat? Aflăm că a reușit să-l traducă în două limbi și deja este postat pe pagina oficială a unei instituții în care își face stagiul. O bucurie! Tot astăzi am așteptat cu sufletul la gură ora 18:00, oră la care trebuiau să fie afișate notele de la examenele de final al anului de masterat din Franța...! Este! Rezultatele bune nu întârzie să apară când muncești mult și bine. A doua bucurie pentru ziua de astăzi!

Feciorul mai mic și-a îndeplinit un vis, și-a cumpărat căști. E pasionat de muzică. Ascultă toată ziua muzică, compune melodii... Noi, practic, locuim într-un studio, laborator de creație dar și... se mai și gătește din când în când. Apropo! Plăcintele cu căpșune făcute printre mesaje de Facebook și Telegram, albite cu zahăr tos, se topesc pe tavă de dulci ce sunt (ele știu asta), și cochete, cu buzele roșiii, ne fac cu ochiul. Sunt căpșunele de pe tortul săptămânii. Miroase a copilărie.

Mă gândesc la proaspeții absolvenți, la tineri cu care astăzi colaborez, la copii noștri... Sunt de admirat! Instruiți bine, talentați, creativi, educați – ce ne mai putem dori, decât, să putem crea, lucra și să ne fie apreciată munca, aici, în țara noastră.

După câteva plăcințele fug la sport. Îmi plac greutățile, la propriu și la figurat.

P.S. Seara mi-am fixat o întâlnire cu Saramago, dar mâine dimineață plec la piață să cumpăr castraveți pentru ai pune la murat pentru iarnă. (Ne) conservăm pentru a supraviețui.