Născută la 29 iulie 1988, în satul Trebujeni, Orhei. A studiat Relații Internaționale la USM, dar viața a aruncat-o în jurnalism. Timp de 10 ani, a fost redactor de știri externe, apoi editor la Publika TV. Și-a încercat puterile în marketing și comunicare, iar acum este în concediu de îngrijire al celui de-al doilea copil.
Luni
După o duminică plină de emoții, am început ziua obișnuit, cu drumul spre grădiniță. În ajun am avut a doua aniversare în pandemie pentru Mirela, în curtea buneilor. Chiar dacă ea nu știe că se poate altfel, eu duc dorul petrecerilor cu oameni dragi. Pe unii nu i-am mai văzut de luni bune, pe alții chiar de peste un an. E atât de frustrant să ai persoane apropiate în același oraș și să nu le poți îmbrățișa din cauza blestematului de virus. Revenind la serbarea noastră, pentru a compensa lipsa partenerilor de joaca, bunica a avut grijă să i-o transforme într-o adevărată poveste. Copilul a fost fericit, iar contează cel mai mult.
Am lăsat-o la grădiniță și am mers spre casă, unde aveam multe de făcut...
Am încercat câteva ore sa încheg niște texte, dar a trebuit sa cedez, pentru că bebelușul avea nevoie de mine.
Anxietatea post-covid pare să înceapă retragerea, dar îmi mai testează nervii din când în când. Îmi agăț speranța de o posibilă vaccinare în curând atunci când aflu că niște prieteni și-au făcut programare în România.
Marți
Speranța de ieri nu a fost deșartă. E-mailul pentru programare la vaccin a venit chiar de dimineață. Când ne-am înregistrat pe lista de așteptare credeam că va dura vreo două luni, dar a trecut doar o săptămână. Simt o bucurie imensă nu atât pentru programarea la vaccin, cât pentru o primă călătorie după un an și jumătate, chiar dacă doar până la Iași și pentru mai puțin de o zi. Mă cuprinde o stare de euforie la gândul că vom pleca la drum în zori, vom bea cafea peste Prut și vom avea o zi întreagă doar în doi.
M-am tot gândit ce am făcut noi pentru a merita facilitățile oferite de cetățenia României. Ce am făcut eu pentru statul român în afară de a simți românește? Nu prea multe, dar primesc alocații, mă vaccinez și folosesc pașaportul pentru a călători.
În reprizele dintre alăptat și schimbat scutece încerc să mai și lucrez câte ceva...
Fără rezultate strălucitoare, dar munca mă ajută să alung gândurile anxioase și să mai ies din rutină. Mi-e dor de zilele în care mergeam la birou cu troleibuzul, dar nu sunt sigură acum că aș vrea să las confortul de acasă și să revin la masa din oficiu. Totuși, ședințele în pijama și textele scrise în pat au și ele farmecul lor.
Miercuri
M-am trezit cu gândul ca vara aceasta aș putea vedea marea. De fapt, cu siguranță o să văd, o să simt și o să trăiesc marea. Grecia, așteaptă-mă, eu vin! Mă vaccinez, apoi vin. Pentru prima oară după un an am căutat zboruri și cazări. Cândva aceasta era activitatea mea preferată, care mă relaxa și mă motiva. Îmi era atât de dor de această experiență. Să aleg locuri de vizitat, să vizualizez cum îmi voi savura cafeaua într-un loc parcă rupt din rai.
Pentru că nu-mi găsesc liniștea atât de ușor, începe să mă cuprindă iar teama pentru părinți. Aș vrea să-i văd și pe ei vaccinați cât mai curând, pentru că am acumulat prea multe frici în ultima perioadă.
Joi
De dimineață, simt parcă mi-a intrat frigul în oase și mă tot prind la gândul că poate am prins vreo viroză. De la o vreme, infecțiile virale nu-mi mai par deloc o banalitate. Oricât aș încerca să gândesc rațional, teama și panica își fac ușor loc în capul meu. Mă tot gândesc să scot termometrul, dar ezit, până în momentul în care simt și o durere puternică de cap. De când am trecut prin covid, nu-mi pot lua temperatura fără să-mi accelerez pulsul. Salut, anxietate, te lași cam greu dusă din viața mea.
Evit știrile politice de la o vreme. Mi-e silă de tot acest spectacol când e atâta moarte și durere în jur. Cea de azi este, totuși, imposibil de ignorat. Vom avea anticipate. Până la ele, din păcate, vom mai asista la mult circ. Aștept și niște vești de cumpărarea vaccinurilor.
Vineri
Îmi încep ziua cu o ședință de lucru. Îmi plac foarte mult aceste reuniuni în care îmi văd și îmi aud colegii. Cea de azi a amintit de o ședință de psihoterapie. M-am mai prins a nu știu câta oară la gândul că am niște colegi de-a dreptul minunați.
Am avut și o întâlnire cu realitatea de dincolo de casa mea...
O vizită la CTAS mi-a amintit cum sunt oamenii din țara mea. Măști puse doar pe bărbie, funcționari obosiți, oameni care nu știu cum se stă la coadă. Aștept cu nerăbdare ca totul să funcționeze mai eficient în regim online și să nu fie nevoie de atâtea vizite la instituții de stat pentru orice fițuica.
Revenită acasă, am decis să închei săptămâna cu niște clătite, mai ales că am parte și de înțelegere din partea bebelușului. A avut o zi bună și m-a lăsat și pe mine să-mi caut de treabă.
Știu că e imposibil să reușesc întotdeauna să fiu o mamă perfectă, să apuc să lucrez și să-mi dedic timp și mie. Încerc să jonglez cu toate, deși am acumulat un car de frustrări până acum. Totul stă în priorități și alegeri.