Spui: Alejo Carpentier, şi parcă auzi, în numele părintelui-fondator al realismului magic, îndemnul anticilor: Carpe diem, într-atât viaţa & opera cubanezului (născut în Elveţia, în 1904, din tată francez şi mamă de origine rusă, şi mort la Paris, în 1980) consună cu celebrul dicton latin. Tocmai i-am citit, în traducerea semnată de Ileana Scipione, „unul dintre puţinele romane în limba spaniolă care atinge perfecţiunea” (Guillermo Cabrera Infante), Hăituit, Curtea Veche, 2023 – un „roman coşmaresc [ce] nu spune doar o poveste, ci cartografiază infrastructura politică secretă a oraşelor, guvernelor, bisericilor, muzicii şi oamenilor” (The Independent).
„Erau timpurile sentinţei pronunţate de la distanţă, ale curajului neostentativ, ale jocului de-a viaţa sau de-a moartea. Erau timpurile execuţiei fulgerătoare, dusă la bun sfârşit de către un emisar cu surâsul implacabil, chiar când deschideai o carte sau primeai un dar de Crăciun, învelit în hârtie împodobită cu vâsc şi clopote. Erau vremurile Tribunalului…” – doar că unul dintre cei care altădată executau sentinţele, iată-l acum hăituit, după ce că „l-au luat cu asalt îndoielile” şi a vrut să rupă cu organizaţia care-i armase braţul: „După ceea ce a fost necesar, drept, eroic; după vremurile Tribunalului, au urmat vremurile prăzii”. Pentru el, începe o cursă contre la montre/la mort, dat fiind faptul că „se pusese un preţ pe sângele vărsat, chiar dacă acest preţ fusese stabilit în termenii revoluţiei”. S-ar zice că suntem în Posedaţii lui F. Dostoievski, dacă n-ar fi această scriitură barocă, de-o inegalabilă virtuozitate, ce face ca naraţiunea să semene când cu o partitură simfonică (tocmai se interpretează Eroica lui Beethoven în sala de concerte în care hăituitul se ascunde de urmăritorii săi), când cu arhitectura gotică a catedralelor (într-una dintre ele, încearcă să-şi piardă urma printre invitaţii la o nuntă), totul într-o împletitură de voci umane şi animale & gesturi trecând dintr-un registru în altul. (A propos de registre/regnuri, iată o secvenţe ce-ţi face părul măciucă: „Deznădăjduite de atâta aşteptare, femelele [lupoaice] coborau atunci până în apropierea satelor şi-şi aruncau mirosul poftelor în bătaia vânturilor, ca lupii să vină să le frângă, să le penetreze – târâte, muşcate, lapidate –, până ce zorii o luau la sănătoasa, în înaltele caverne ale facerii. «Vin să caute viaţă», lămureau feciorii din cătun, auzind lătratul însetatelor, (…) cu ţâţele înfipte în praf: «Vin să caute viaţă»”. Şi iată cum se întâmplă aceeaşi „căutare de viaţă” la oameni, mai exact la un bărbat hăituit şi la o prostituată: „Şi parfumul pe care îl regăsea mereu cu încântare, după ce-l uitase, fiindcă îi asocia automat imaginea unui nud în aşteptare. «Reflex condiţionat», îşi spunea, simţind (…) că de cum ar fi bătut la uşă, gândurile, senzaţiile şi actele aveau să se succeadă într-o ordine invariabilă, care fusese cea de ultima dată şi avea să fie cea următoare.”)
Dacă există o viaţă de apoi a eroilor din cărţi, rugaţi-vă pentru mântuirea sufletului lui Ivan Pavlovici Şatov din Posedaţii lui Dostoievski, dar şi a hăituitului anonim din capodopera marelui Alejo Carpentier!
7 august ’23
