Proze scurte „…lucrate în filigran, rotunjite până la epură”; „o scriitură aproape caligrafică, gracilă şi rezistentă în acelaşi timp”; o „epică scrisă cu nerv şi inteligenţă” – „lecţia de economie lexicală a lui Cehov e vizibilă pretutindeni” (Mircea Muthu) la bucureşteanca Adriana Bittel (n. 1946), autoarea volumului antologic de proză scurtă Vizită în casa unui bărbat în absenţa soţiei sale, Ediţie şi postfaţă de Ioana Pârvulescu, Ştiinţa, 2023.
Grupate de antologatoare în patru secţiuni – I. Dreptul de a spune „eu”; II. Cehoviene, dacă nu cumva caragialeşti; III. Simt enorm…; IV. Văz monstruos –, şi explicându-şi alegerea într-o Postfaţă doctă, Lumea Adrianei Bittel, reţin această formulă-efigie: „Femininul evoluează pe o scală de la şters la ţipător sau strident, de la protagonistă la confidentă, dar există şi prinţesa ascunsă sub pielea de măgar, ca în basmul lui Perrault”, cu gândul la eroinele din Terebentină, Alice în Bariera Vergului, Pata de ulei, Cum încărunţeşte o blondă, bineînţeles din Iulia în iulie – un roman sublimat, în doar 50 de pagini –, fără a o uita pe protagonista „sufocată de emoţie” din Vizită în casa unui bărbat în absenţa soţiei sale, tot atâtea bijuterii „decupate cu mână sigură şi cu o perfectă stăpânire a finalurilor” (Ioana Pârvulescu). Cu un termen bisericesc – „o lucrare a mâinilor”, prozele; cusute cu fire de aur & bătute cu nestematele unor cuvinte rare, frazele. Fără însă nici un aer de afectare, pe-un ton cât se poate de firesc care vine tocmai dinspre bibliotecile bine asimilate – într-un text neinclus în antologie, Examenul radiologic, eroina spune: „Iubirile, scheletul şi nervii, şi sângele meu sunt hrănite cu scrisul lor, Paul Georgescu, Gogol, Hesse… James… Mann… Rilke (…), această sete e boala mea, şi recunoştinţa pentru Ei, şi dorinţa de ispăşire prin scris” –, dar şi din trăirea fără rest, de-ar fi să mă refer la studenta din Terebentina, care coboară din BCU într-un subsol ascuns de ochii lumii, unde-l cunoaşte pe Ludi; îngăduie-mi-se să citez două mici secvenţe din final: „A venit spre mine, avea în mână o pensulă muiată în carmin şi, când m-a îmbrăţişat, mi-a lăsat o pată pe umărul bluzei albe. L-am pupat pe barbă. (…) Atunci mi-a spus să mă aşez pe scaunul meu, că vrea să aflu ceva important. Fixa pata de vopsea cu o privire de proprietar care şi-a însemnat oaia. Credeam că mă va cere de nevastă. În loc de asta, de sub mustaţa pleoştită a ieşit un baston de cauciuc: «Plec în Germania definitiv, Gema, am fost cumpărat de rudele de acolo». N-am spus nimic. (…) De atunci n-am mai auzit nimic de Ludi. (…) Eu am terminat facultatea şi am fost repartizată la Frăsinetul de Jos. Bluza cu pată carmin o mai port şi acum, când nimeni nu-mi mai spune Gema. Uneori mi se atrage atenţia «vezi că ai o pată pe umăr» şi spun că ştiu.”
Nu există text, mai mare sau mai (foarte) mic, din care să nu vreau să păstrez o imagine, un schimb de replici, o frază etc.; şi nu cred să fi scris cineva mai frumos despre vârstele omului decât Adriana Bittel, în Somnul după naştere:
„În mintea mea, oamenii treceau prin mai multe stadii. Întâi eram «eu», perioadă neplăcută şi plictisitoare, fiindcă, închisă în curte, trebuia să aştepţi să creşti, ca să devii «Lina-aia-mare», când era ceva mai distractiv: te duceai la cumpărături, spălai cu clăbuci şi clăteai, aveai pe mână zahărul şi chibriturile, ba puteai să-i tragi oricând o mamă de bătaie lui «eu». Apoi trebuia să mă fac «Mama», cu lavandă, poşetă şi tocuri înalte, pentru ca în cele din urmă să-mi crească pe nas ochelari, în gură o ţigară cu fum şi să plec «în campanie». Această ultimă ipostază îmi era chiar antipatică, dar avea să fie atât de târziu, încât nu-mi păsa.”
18 septembrie ’23
