„…dar nu este o poveste despre mine. Este despre noi toţi, (…) este despre modul în care o poveste conţine multe altele, despre faptul că poveştile nu ne aparţin, ci fac parte din curentele aleatorii ale epocii noastre, despre felul în care poveştile ne prind în mreje şi ne ţin captivi pentru veşnicie”, tanzanianul Abdulrazak Gurnah – născut în 1948 la Zanzibar şi refugiat, din 1968, în Marea Britanie, unde urmează o strălucită carieră de scriitor, încununată cu Premiului Nobel, în 2021, „pentru abordarea sa fără compromisuri şi plină de compasiune a efectelor colonialismului şi a sorţii refugiaţilor în abisul dintre culturi şi continente” – pare să-şi fi luat baştina în cărţi, iar romanul Abandon, Litera, 2022, stă mărturie în acest sens.
Un mare povestitor, punând în valoare tradiţia orală a poporului său, dar şi cultura scrisă a ţării de adopţie, deapănă o poveste de dragoste – şi încă, pornind de departe – dintre Pearce, „un englez cu biografia lui – absolvent de universitate, oficial în administraţia colonială, cărturar –, şi sora unui prăvăliaş dintr-un orăşel de pe coasta de est a Africii”, Rehana, femeia ce inspiră titlul cărţii: „La început, dansul era voit provocator, cu legănarea exagerată a şoldurilor şi împingerea sânilor înainte, (…) dar devenea o plăcere să-ţi laşi trupul să se mişte cu un abandon moderat” (subl. noastră), ca apoi, odată cunoscând bărbatul, să se simtă „pierdută în fiinţa lui, de parcă ar fi posedat-o şi ar fi transformată-o” – totul pe fundalul unei teribile politici coloniale, justificate fără scrupul: „Poţi să vorbeşti cât vrei despre responsabilitate, dar dacă vrei prosperitate şi ordine în Africa, trebuie să ai colonizare europeană. Apoi putem transforma ţinuturile astea într-o altă Americă”.
Suntem aşadar într-un ţinut unde „mirosea a carne care se vindecă şi a noroi care se usucă, un miros anticipând boala şi degradarea. Era aerul malariei. În aerul acela oamenii stăteau, trăiau şi făceau negoţ, îşi alăptau sugarii şi le cântau cântece de leagăn”, ţinut din care „bărbaţii plecau, în timp ce femeile rămâneau pe loc şi mureau după o viaţă de linguşiri şi răzuit fundul sacului” (pe unde a hălăduit şi Arthur Rimbaud, evocat la rându-i în roman!) – pe cât de întunecat, pe atât de fertil, „căci dragostea este tare ca moartea” pretutindeni, în Africa neagră cu atât mai abitir.
