În aprilie 1991 are loc o apropiere între Gorbaciov şi Elţân. Preşedintele URSS a rămas impresionat de mulţimea moscovită adunată în 28 martie 1991 pentru a-l susţine pe Elţân, acesta fiind în acea zi la un pas de a fi demis de către Congresul al III-lea (extraordinar) al deputaţilor poporului din RSFSR.
Atunci, Gorbaciov a înclinat spre sfaturile premierului său Pavlov şi ale ministrului de interne Pugo, acceptând introducerea în capitala sovietică a unui contingent de 50,000 de trupe ale MAI în scopul preîntâmpinării unei presupuse lovituri de stat. În cele din urmă, liderul sovietic a înţeles că a comis o eroare politică, asociindu-se atât de deschis cu forţele conservatoare. Anume de aceea, a iniţiat o apropiere de Boris Elţân, împreună cu care a purces la convingerea republicilor unionale în vederea semnării unui nou tratat unional.
Negocierile în acest sens au demarat în data de 23 aprilie 1991 la Novo-Ogariovo, o mică localitate situată la 35 km de Moscova, într-o vilă care servise drept reşedinţă de stat unor lideri sovietici ca Voroşilov, Hruşciov şi Cernenko. La întrunire au participat preşedinţii a 9 republici unionale – Rusia, Ucraina, Belorusia, Uzbekistan, Kazahstan, Azerbaidjan, Kirghizia, Tadjikistan şi Turkmenistan, precum şi centrul, reprezentat de Mihail Gorbaciov.
Nu au participat la aceste negocieri șase republici, printre care Moldova, Ţările Baltice, Georgia şi Armenia, care boicotase anterior referendumul din 17 martie 1991.
Gorbaciov a fost de data asta mai conciliant cu republicile, acceptând o serie de concesii. Preşedintele sovietic avea nevoie stringentă de un acord formal al celor 9 republicii unionale de a semna un nou tratat. Plenara CC al PCUS era stabilită pentru ziua următoare şi el vroia astfel să pozeze în salvatorul URSS şi să-şi refacă majoritatea în conducerea partidului. Altfel îl ameninţa demiterea din funcţia de Secretar General al PCUS. Cel mai abil în acest sens a fost Boris Elţân.
În schimbul cooperării sale cu un preşedinte sovietic vizibil în scădere de prestigiu şi contestat vehement în cadrul PCUS şi în societate, Rusia obţinea dreptul de a-şi forma propriile structuri ale KGB, confundate anterior cu cele ale URSS, precum şi dreptul de a inaugura propria televiziune de stat a Rusiei.
Dar discuţiile nu au fost deloc uşoare. Declaraţia de la Novo-Ogariovo a fost dezbătută 9 ore până a se ajunge la o formulă de compromis. Pe termen scurt, declaraţia celor 9+1 a avut consecinţe benefice pentru Gorbaciov, care a reuşit astfel să îndepărteze ziua prăbuşirii sale iminente.
În perspectivă lungă însă, declaraţia de la Novo-Ogariovo a suscitat critica dură a republicilor autonome care pretindeau şi ele să fie reprezentate în documentul respectiv. Totodată, cu adoptarea acestei declaraţii a celor 9+1 s-a admis implicit că Legea Fundamentală a URSS nu mai funcţionează, ceea ce a slăbit din argumentele juridice ale centrului în încercările sale disperate de a „restabili ordinea constituţională”. În cele din urmă, important de subliniat sînt urmările declaraţiei de la Novo-Ogariovo pentru Moldova, care, ca și celelalte cinci republici ce nu semnaseră documentul, obţinea dreptul formal de a-şi decide singură viitorul, să adere sau nu la noul Tratat unional.