Respingerea înregistrării Partidului Poporului al mogulului de buzunar Dan Diaconescu-nici-nu-știți-ce-pierdeți a trecut neobservată, acoperită fiind de meandrele matrimoniale ale cuplurilor Oana-Pepe și Irinel-Monica. Una din buturugile care a răsturnat carul mogulului mic este „Asociația Românilor Sinceri”. Cu asta am asistat la o premieră, „sinceritatea” a poposit în politică. Incă modestă ca număr de membri, „Asociația Românilor Sinceri”, vecină cu „Asociația Cer Senin”, nu-i exclude ca nesinceri pe cei care nu fac parte din ea. Românii sunt oameni sinceri. S-au născut sinceri, cum s-au născut creștini.
Sinceritatea a fost o constantă a existenței noastre din ultimile șase decenii. L-am iubit sincer pe Stalin și poporul rus libertate ne-au adus. Nesincerii au intrat în pușcărie. Apoi Gheorghiu Dej, mai sincer, a zis ca mai bine să fim independenți. L-am iubit și pe el. Sincer. A urmat un sfert de secol de sinceritate totală cu Nicolae Ceaușescu. Și pe el l-am iubit, la fel de sincer. Până când Ion Iliescu ne-a deschis ochii și l-a impușcat pe Ceaușescu. Pentru nesincertate. A întinat socialismul științific și mai fost și puțin dictator. Iliescu jucase țurca cu dictatorul și l-a și elogiat. Asta se numește sinceritatea cu două fețe. Sincer fiind l-am iubit și pe el, și l-am și ales de trei ori.
Cu Ion Iliescu în frunte am avut victorii multe. Epocii de aur i-a urmat epoca sincerității. Cu politicienii sinceri, cu capitaliști sinceri, cu lideri sindicali sinceri, cu analiști sinceri, cu alegători sinceri. Și cu televiziuni sincere, capabile să pună de un leșin în direct și la o ora de vârf și să manipuleze poporul cu televizorul în cel mai sincer mod cu putință. Sinceritatea politicienilor a mers atât de departe încât, după niște alegeri pierdute, urmașul prostănacului Mircea Geoană, prostuțul Victor Ponta, a exclamat, „ai lor au furat mai bine ca ai noștri”. Asta nu inseamnă că politicienii sunt niște hoți, sunt sinceri. Nici capitaliștii noștri de cumetrie nu sunt hoți. Cu condiția să nu-i întrebi cum au făcut primul milion. Pe următoarele le-au făcut prin afaceri cu statul, adică prin jefuirea statului, dar nu pentru că ar fi hoți, ci pentru că statul e prost, iar justiția, alt templu al sincerității, e legată la ochi.
Acum avem și O istorie sinceră a poporului. Era și timpul. Asta nu înseamnă că celelalte istorii erau nesincere, erau doar mințite, mai ales cele scrise de comuniști. Ca un făcut, autorul istoriei sincere a dat un pic cu sinceritatea pe la securitate. A nimerit la Academia Română, semn ca sinceritatea rentează. Însă Academia are atâția informatori că trebuie să i se spună Academia turnătorilor. Recent a mai fost dezvăluit încă academician de marcă, scriitor, pentru realții „sincere” cu securitataea și nefirești cu generalul Pleșiță. În apărarea lui a sărit academicianul Eugen Simion: „Breban a fost împotriva lui Ceauşescu”. Cum? Scriindu-i dedicații sincere. De impotrivire, firește: “Tovarăşului Nicolae Ceauşescu, simbol şi garanţie a unei Românii comuniste, demne şi libere în Europa, rolului Său istoric şi sfînt, adîncul omagiu al autorului, care-i mulţumeşte fierbinte pentru apariţia acestei cărţi…” Și ca împotrivirea să fie totală, i-a scris una și soției: “Tovarăşei Elena Ceauşescu, neobositei Sale activităţi în slujba ştiinţei şi umanizării relaţiilor noastre socialiste, protectoare a Artelor, profundul omagiu al autorului…”
După ce „simbolul și garanția României comuniste” a fost ucis, scriitorul care cerea relații sincere cu securitatea și le-a și avut, susține că dedicația dată lui Nicolae Ceaușescu a fost puțin ”excesivă”, iar cea dată soției a fost scrise în bătaie de joc. Însă atunci erau cât se poate de sincere și așa trebuiau citite. Semn că la unii scriitori sinceritatea e ca talerul. Are două fețe. Dar parcă numai la scriitori. În fond, toți suntem români. Mai mult sau mai puțin sinceri.
