Sub denumirea de KFOR, forțele NATO se află de mai bine de două decenii în Kosovo, încă din 1999, de la intervenția militară care avea să ducă, un deceniu mai târziu, la independența de facto a fostei provincii iugoslave.
Spunem independență „de facto” pentru că juridic situația rămâne foarte complicată. Cinci din țările Uniunii Europene, printre care și România, nu recunosc independența Kosovo. Cu toate astea, România participă la forța de menținere a păcii de acolo, la KFOR, cu circa 50 de oameni actualmente.
Cu un număr similar de militari participă și Republica Moldova, deși este țară neutră, iar nu candidată la aderarea la NATO, cum este Ucraina, care are acolo aproape 200 de oameni, din totalul de aproape 4.000.
Asta e foarte departe de cei 50.000 câți au fost inițial. Din cei 4.000 actuali, cei mai mulți sunt militari din SUA și Italia.
Tensiunile au fost foarte mari în ultimele zile, după ce autoritățile din Kosovo au căutat să introducă obligativitatea plăcuțelor de înmatriculare kosovare pentru toate vehiculele. Majoritatea vehiculelor folosite de membrii minorității sârbe din nordul Kosovo sunt în continuare înmatriculate în Serbia și se credea că tensiunile ar putea degenera în conflict deschis.
Pentru moment, cei care intră din Serbia în Kosovo cu acte de identitate sârbești primesc pe perioada șederii acte similare eliberate de Priștina. Guvernul din Kosovo a decis să amâne cu o lună modificarea regimului, condiționând însă asta de ridicarea blocadelor și baricadelor, iar acolo unde punctele de graniță nu au fost încă redeschise, autoritățile kosovare au început să emită actele temporare de identitate, înlocuindu-le pe cele sârbești.
Situația e mai veche. În octombrie 2021 deja, Serbia a părut că urmărește să intervină ostentativ, trimițînd deasupra zonei frontaliere elicoptere militare.
Chiar și acum, armata sârbă a fost pusă în stare de alertă, iar Belgradul a trimis forțe speciale la frontiere, fapt care a determinat forțele NATO din Kosovo, KFOR, să avertizeze că se vor interpune.
NATO însă este privit cu foarte mare suspiciune și neîncredere în Serbia, încă de la bombardamentele din 1999 care au dus la independența Kosovo.
NATO și Serbia
Neîncrederea este veche. În 1998, NATO anunța, pentru prima dată de la fondarea Alianței, că e gata să intervină împotriva unei țări europene: Iugoslavia (compusă atunci din Serbia și Muntenegru).
Rezoluția se numea „Act Warn” și venea, pe 24 septembrie 1998, la o zi după ce Națiunile Unite ceruseră Iugoslaviei lui Miloșevici și rebelilor albanezi din Kosovo să pună capăt ostilităților.
NATO a lansat însă campania de bombardare a Iugoslaviei pe 24 martie 1999, fără a fi primit un mandat clar din partea Consiliului de Securitate ONU. Campania a fost lansată după ce președintele iugoslav de atunci Slobodan Miloșevici (mort între timp în detenție la Haga) a refuzat să semneze un acord de pace ce ar fi pus capăt înfruntărilor dintre armata iugoslavă și rebelii albanezi din Kosovo care căutau să obțină independența provinciei.
Ironia face că Muntenegru, care atunci era parte din Iugoslavia și a fost bombardat alături de Serbia, este astăzi membru în NATO.
Moldova, membră a Parteneriatului pentru Pace al NATO din 2004, a contribuit la operațiuni conduse de Alianță în Kosovo încă din 2013.
Rămâne faptul că în Kosovo mulți copii au primit atunci numele Jamie Shea (Xhejmi Shia, sau chiar, duios: Xhemi Xhemi), de la numele britanicului purtător de cuvânt al NATO, care devenise vedetă internațională și imaginea Alianței prin flegmaticele lui conferințe de presă.
