Poet, prozator, ziarist, toboşar în formaţiile Hotel Fetish şi Toulouse Lautrec, autor de benzi desenate, iar acum şi diarist, „polimorfismul scriitoricesc” al lui Ciprian Măceşaru se manifestă plenar în Infrapaginal (Jurnal 2000 – 2018), Cartex, 2019, cu o Prefaţă de Dan C. Mihăilescu, din care reţin: „…jurnalul lui Ciprian Măceşaru nu e doar o lectură revigorantă, o reîncărcare energetică, ci şi o severă retezare a temerilor privind sleirea apetitului cultural al noilor generaţii. Când îl venerezi pe George Enescu şi asculţi încântat Dinu Lipatti, (…) e limpede că eşti făcut să te regăseşti tocmai prin suita pierderilor de sine”.
Nu atât melomanul iubitor de muzică clasică ce merge la Operă sau îi ascultă pe interpreţii îndrăgiţi în înregistrări faimoase, nici cunoscătorul de pictură făcând turul muzeele din Irlanda, Spania sau Belgia, ca să nu mai vorbesc de cititorul împătimit, la zi cu literatura română & de pe mapamond, cât omul empatic, săritor la nevoie (secvenţele cu regretatul Sorin Stoica), prins în iureşul vieţii culturale, dar şi bântuit de spaime şi frustrări („Tata a fost şi va rămâne marea mea rană. (…) Jumătate din literatura mea s-a născut din ură pentru el, iar ura din iubire…”), tocmai acesta – mon semblable, mon frère – îmi spune cel mai mult, şi încă pe-un ton confesiv, fără a-şi da aere de ştiutor, mai degrabă întrebându-se („De ce oare avem nevoie, pentru a ne cunoaşte, de fisură, de neajuns? (…) De ce doar îndureraţi ne putem trezi? Ce spune asta despre noi? Ce fel de fiinţe suntem dacă numai răul poate revela adevărata dimensiune a bunătăţii noastre?”), uneori de-a dreptul terorizat de perspectiva ratării („O spaimă totală, umilitoare mă incendiază. Dar nici măcar spaima asta nu reuşeşte să mă mobilizeze”), ridicată şi ea la putere: „Noi, românii, ne-am trezit după o mie şi ceva de ani că suntem un popor, aşa că am vrut să ne afirmăm rapid, arzând etapele. N-am lăsat pâinea să dospească, am scos-o iute din cuptor şi, de atunci, tot molfăim la ea. Avem pâinea, dar e nefăcută la mijloc…” (şi ceva mai departe: „La noi nimic nu e construit temeinic, raţional, totul e o continuă improvizaţie. (…) Ne dăm pricepuţi în toate şi nu reuşim să facem nimic bine. Ne naştem maeştri în arta de a supravieţui după ureche. Suntem un neam de lăutari. La noi, partitura e moartea pasiunii”).
Din cele cca 300 p. ale jurnalului, aleg două secvenţe ce-l prind întru totul – prima, pentru poetul & prozatorul Ciprian Măceşaru: „În literatura pe care o scriu, mă interesează oamenii care sunt mai vinovaţi decât îşi închipuie, dar şi cei care sunt mai puţin vinovaţi decât cred”; cea de-a doua, pentru omul ca o pâine caldă cu acelaşi nume: „Una din cele mai oribile zile din viaţa mea. (…) Salvare – Universitar – Urgenţe majore. Mi s-a spus că am inima prea mare” (subl. mea).
18 iulie ’22
