«NATO: guvernul suedez i-a trădat pe kurzi»… Cum o constată Le Monde, în Franța, imediat după semnarea, la summitul NATO de la Madrid, a unui memorandum cu Ankara, guvernul suedez este acum criticat la el acasă, pe flancul stâng, pentru că se înclină în fața Turciei lui Erdogan.
La Stockholm, în Parlament, cele mai virulente reacții au venit din partea Partidului Verzilor și a Partidului Stângii, aliați ai guvernului social-democrat și opuși candidaturii Suediei la NATO. Înainte ca cererea de aderare la NATO a Suediei să fie oficializată, pe 18 mai, cele două formațiuni au avertizat în special asupra riscurilor unei înțelegeri cu Turcia. Astăzi își văd temerile confirmate, mai ales după ce guvernul s-a angajat să coopereze cu regimul lui Erdogan în vederea extrădării unor militanți kurzi refugiați în Suedia și ceruți de Ankara, care îi consideră „teroriști”.
In schimb, activiștii politici refugiați în Franța nu par a risca mare lucru. Tot Le Monde scrie despre verdictul Curții de Apel din Paris, care a emis miercuri un aviz împotriva expulzării a zece italieni ceruți de Roma pentru acte de terorism care datează din perioada „anilor de plumb”.
„La France a zis non”, rezumă schematic Il Giornale. Acest cotidian conservator spune că asta e o adevărată palmă „pentru victimele [italiene] ale terorismului”.
Miercuri, 29 iunie, Curtea de Apel din Paris a emis un aviz nefavorabil cu privire la cererea de extrădare a zece foști activiști de extremă stânga italieni care locuiesc de mulți ani în Franța. Este vorba de oameni care au luat parte la lupta armată în perioada cunoscută sub numele de „anii de plumb” (în timpul căreia, între sfârșitul anilor 1960 și începutul anilor 1980, Italia a fost lovită în mod regulat de atacuri ale extremei-stânga și din extremei-dreapta) şi care se refugiaseră în Franţa pentru a scăpa de justiţia transalpină.
Este o adevărată dezamăgire pentru statul italian, care a emis zece mandate de arestare în primăvara lui 2021. Este, de asemenea, o dezamăgire usturătoare pentru președintele francez, Emmanuel Macron, dar și pentru ministrul justiției, Eric Dupond-Moretti, care și-au luat angajamentul față de omologii lor italieni să efectueze extrădările solicitate de îndată ce instanțele vor fi dat un aviz favorabil.
La Repubblica scrie că Macron a promis că va căuta căi de recurs. Aceasta ar fi o ruptură clară cu „doctrina Mitterrand”, o regulă nescrisă ce datează din anii 1980 și care impunea Franței să primească teroriștii italieni și să le acorde azilul, cu condiția ca aceștia să fi depus armele anterior.
Popularul tabloid Italia Oggi merge și mai departe și pune titlul: «Asasini, teroriști, răpitori, bandiți înarmați condamnați în Italia — nici unul nu va fi extrădat din Franța».
Putin și rescrierea permanentă a istoriei
Despre terorism scrie și La Stampa, cotidianul din Torino, mai precis terorismul practicat de Putin și militarii săi, într-un comentariu semnat de jurnalistul rus Serghei Medvedev: «Rusia, terorism de stat».
În Franța, Libération oferă în numărul de astăzi o recenzie a cărții lui Nicolas Werth «Putin, istoricul-șef» («Poutine historien en chef»), studiu indispensabil care disecă mitul marii victorii sovietice asupra nazismului, precum și felul în care Putin și Rusia rescriu în mod permanent istoria.
Putin, scrie acest istoric, recenzat astăzi de Libération, prezintă în permanență imaginea nostalgică a unui trecut imperial armonios al Rusiei, care ar fi fost întrerupt de revoluția bolșevică din 1917 și care ar trebui astăzi refăcut.
Este vorba de glorificarea unei Rusii «eterne», ce a luptat întotdeauna — cum o face și azi — împotriva invidioșilor dușmani externi. «Antinazismul» ar face astfel parte «din identitatea rusă și din ADN-ul națiunii», ceea ce explică și insistența mesajului asupra «denazificării» Ucrainei.
Nicolas Werth spune: «Putin este înainte de toate un produs pur al sovietismului. Noua narațiune națională sprijinită de el oferă un sincretism uluitor între slavofilie și sovietism, între trecutul țarist și experiența sovietică, o experiență dezbărată de beteala comunistă, „decomunizată”. Reconcilierea dintre aceste două perioade antagonice se duce în jurul glorificării marii Rusii „eterne” și al unui stat puternic capabil să apere țara împotriva amenințărilor străine.
Aceasta duce la un amestec complet baroc, care n-ar putea fi produsul unei minți raționale. În acest amestec, Putin ciugulește și combină elemente mărunte și disparate: de exemplu, îl elimină pe Lenin, văzut ca un trădător în fruntea unei bande de fanatici bolșevici, care ar fi vândut interesele Rusiei semnând cu nemții pacea umilitoare de la Brest-Litovsk, tratat semnat în martie 1918 de noul regim bolșevic cu Imperiul German pentru a pune capăt Primului Război Mondial. O greșeală „răscumpărată” (aceștia sunt chiar termenii folosiți de Putin) de către Stalin, douăzeci și cinci de ani mai târziu, și care a dus URSS-ul la victoria asupra nazismului la sfârșitul „Marelui Război Patriotic”. Pe scurt, un adevărat ghiveci istoric.»
«Marele război împotriva femeilor»
Săptămânalul francez Courrier International, care oferă în traducere cele mai bune articole din presa internațională a săptămânii, are dosarul special al ultimului său număr dedicat impactului deciziei recente a Curții Supreme americane, care permite statelor SUA să interzică avortul. Un pas înapoi care a provocat unde de șoc în Statele Unite și în întreaga lume. Sub titlul «Războiul împotriva femeilor», Courrier International prezintă un întreg dosar al reacțiilor — cel mai adesea indignate — culese din presa din întreaga lume.
Ba chiar, uneori Papa de la Roma se poate arăta mai progresist decât episcopii săi americani. Astfel, suveranul Pontif, care a primit-o în audiență pe șefa Camerei Reprezentanților din SUA, Nancy Pelosi, catolică și apărătoare a dreptului la avort.
Papa i-a dat acesteia împărtășania, ceea ce constituie o dezavuare a acelora dintre episcopii americani care se opun împărtășirii aleșilor ce apără accesul la avort. Gestul Papei, scrie La Republica, a stârnit furia dreptei americane.
De la alegerea lui Joe Biden – și el catolic – la Casa Albă, întrebarea dacă ar trebui să refuze împărtășirea aleșilor pro-avort i-a dezbinat pe episcopii americani. Atât de mult încât Vaticanul a trebuit să intervină în mod repetat pentru a înfrâna ardoarea punitivă a celor mai conservatori dintre ei.
