S-a născut la 3 iunie 1953 în Bridgeport, Connecticut, SUA. Este lector la Universitatea Anglo-Americană din Praga, Republica Cehă. Predă și la Institutul de Literatură Comparată al Universității din Viena. A fost profesor la Universitatea din New York, Universitatea de Stat din Utah și Universitatea de Stat Portland din Statele Unite. Este autorul mai multor cărți în genul thriller. Colaborează cu revistele The Slovak Spectator, National Geographic Traveler, Travel & Leisure, Far Eastern Economic Review, The Oregonian și revista Philadelphia. Este fondator al revistei regionale Edging West.
Luni
Sunt în Moldova, încântat de surprizele acestei țări care prevestesc viitorul ei european, în timp ce la granița ei există amenințarea iminentă a trecutului represiv. Am început ziua cu un cappuccino la Tucano, în timp ce recitesc articolul scris duminică despre vizita în satul Nicolăeuca, Orhei la un centru de refugiați ucraineni veniți din Nicolaev și Odesa. Lângă hotelul meu, există un paradis hipster ca cele din Portland, Oregon sau Praga, cele două case ale mele: fotografii neobișnuite, lozinci pentru pace, tineri barista cu atitudine.
M-am plimbat prin centrul capitalei și am luat un troleibuz pe bulevardul Ștefan cel Mare fără un itinerar anume. Am găsit centrul comercial modern UNIC și piața agricolă tradițională numită și Piața Centrală, cu tarabe în aer liber și hale pentru pește, carne și produse lactate - nu am văzut niciodată pești atât de mari blocați în rezervoare și mi-a părut rău pentru ei.
M-am întors pe strada București, și am mâncat de prânz la restaurantul Eli Pili. Apoi am mers cu Irina Popescu și Robert Calancea, fost angajat al misiunii OSCE în Moldova, la Doroțcaia, la granița cu „republica” transnistreană. Robert a numit-o „o bombă cu ceas în pragul ușii noastre” și am înțeles rapid de ce. Lângă Pîrîta am trecut de primul punct de control al forțelor de menținere a păcii. Am aflat că fiecare punct de control are câte un militar moldovean, unul transnistrean și un militar rus.
„Dacă întreabă ceva, pur și simplu nu vorbiți engleză, cu atât mai mult nu încercați să vorbiți românește”, mi-a spus Robert. Nu ne-au oprit.
În satul Pîrîta, ne-am oprit la o biserică al cărei vârf fusese aruncat în aer de forțele ruse în timpul războiului din 1992, dar acum e reconstruit. Apoi ne-m dus cu mașina la Coșnița, unde au avut loc unele dintre cele mai grele lupte între localnici și structurile de drept, pe de o parte, și separatiștii transnistrenii separatiști și armata rusă, pe de altă parte.
„Au fost lupte grele peste tot aici, la Nistru”, îmi spune Irina în timp ce ne apropiem de Doroțcaia, chiar la graniță. „A fost ca în Donbasul Ucrainei.” Victimele moldovenești sînt îngropate în cimitirul local, unde ne-am oprit.
Pentru că drumurile satului sînt impracticabile și pline de șanțuri, am parcat și ne-am plimbat pe aleile înguste, de jur-împrejur. Am coborât spre râul Nistru, atât de idilic – nu îmi vine să cred că acest loc a fost în epicentrul războiului ruso-moldav și ar putea deveni așa din nou, dacă planurile lui Putin pentru Ucraina s-ar împlini pe deplin. De cealaltă parte se afla Transnistria, „o parodie a unui stat”, a spus Robert.
Am oprit mașina cu câteva sute de metri înainte de punctul de control al frontierei administrative transnistrene. Ne-au arătat cu degetul în timp ce făceam câteva fotografii la distanță mare. Apoi am cumpărat pungi cu ridichi proaspete de la o bătrână care le vindea pe marginea străzii. Pe drumul de întoarcere, am trecut pe lângă un alt grup de pacificatori.
„Cum ar putea exista trupe ruse pe teritoriul Moldovei?” am întrebat eu furios.
„Pentru că se consideră mai puternici și nu putem face nimic în privința asta”, a răspuns Robert. „Și ei ne șantajează cu gazul rusesc.”
Marți
Lucrurile nu au mers conform planului astăzi, în principal datorită lui Vladimir Putin. Prietena mea, Irina, îmi promisese încă o serie de călătorii în zone cheie, de data aceasta la Comrat, capitala regiunii autonome Găgăuzia. Orașul se află în sudul Modovei, pe râul Ialpug. Chiar dacă majoritatea oamenilor vorbesc găgăuză, o străveche limbă turcică, Găgăuzia e cunoscută pentru susținerea opiniilor rusești. Rusia a început apoi noua ofensivă în estul Ucrainei și a fost o zi plină de muncă pentru Irina, fapt pentru care am anulat călătoria.
A fost în regulă: aveam o mulțime de lucrui de făcut - să-mi revizuiesc prelegerea online de seară pentru Universitatea Anglo-Americană de la Praga, apoi să văd mai multe în Chișinău. M-am trezit la ora 8 și m-am răsfățat cu un mic dejun englezesc la Eli Pili, bucurându-mă din nou de eclecticul decor istoric moldovenesc istoric, și cu muzici încântătoare de la începutul și mijlocul secolului al XX-lea care se auzeau în baie.
Am făcut o plimbare pe Aleea Clasicilor unde se află statuile scriitorilor moldoveni din secolul XX. Am studiat chipul lui Lucian Blaga, un poet major în anii interbelici, dar care a fost dat afară din funcția de lector de la Universitatea din Cluj în 1948 pentru că a refuzat să sprijine noul regim comunist. România comunistă a trimis doi emisari în Suedia în 1956 pentru a protesta împotriva nominalizării sale la Premiul Nobel – cât de meschini și de răutăcioși erau comuniștii! Dar la fel au fost și austro-ungarii, care mai devreme îl persecutaseră pe tânărul Liviu Rebreanu, următorul bust pe care l-am studiat. Apoi a fost popularul, dar problematicul, Adrian Păunescu, care i-a închinat ode de laudă dictatorului Ceaușescu, și patriotul poet modern moldovean Grigore Vieru. Mi-am dat seama că sunt mulți scriitori moldoveni și români despre care trebuie să aflu, pe care să-i descopăr – dar am fost dezamăgit să nu văd busturi de femei scriitoare, sigur că într-o zi în curând ar trebui să apară unul.
Am trecut pe lângă statuia lui Ștefan cel Mare, înconjurat de un grup școlar, și am încercat să intru încă o dată la centrul de informare turistică Moldova, pentru că în sfârșit era ora deschiderii – dar fără noroc. Au ore ridicol de scurte de la 12 la 16, numai de luni până vineri, și totuși era încă închis la 12:15. Nu așa se promovează turismul!
Scrisesem cu două săptămâni mai devreme un articol despre un tânăr cuplu de ucraineni din Cracovia, care din a treia zi a războiului primesc donații și cumpără echipament militar pentru forțele civile de apărare ucrainene. Duc donațiile până la granița polono-ucraineană, unde le predau unuia dintre transportatori. Curajul acestor ucraineni mă uimește.
Seara, înainte de ore, m-am plimbat prin Parcul Central și am vizitat Catedrala. Erau aici oameni veniți după lucru care se rugau, în timp ca muzica religioasă umplea întregul spațiu al lăcașului sfânt. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc la Patriarhul Kiril, care a pătat o întreagă religie cu sprijinul său pentru barbarele atrocități. Să-i fie rușine! Noroc că Moldova îl are pe Mitropolitul Vladimir, care condamnă invazia. Dumnezeu să-l binecuvânteze!
Miercuri
Vreau să cumpăr literatură româno-moldovenească. Întreaga mea carieră a fost un amestec dintre a fi scriitor și jurnalist. Simt că nu pot fi unul fără celălalt; ori de câte ori evadez într-una dintre profesii, trec rapid la cealaltă. Lucru valabil mai ales când mă aflu într-un loc nou, într-o cultură nouă, ca aici, acum, la Chișinău.
Doream să cumpăr un volum de Lucian Blaga, ale cărui poezii pe care le-am găsit online traduse în engleză sunt extraordinare, libere, deși atât de dificile. Am găsit „Hronicul și cântecul vârstelor”, cartea autobiografică scrisă în 1945-46, dar publicată abia după moartea sa, în 1965. Apoi, un tânăr librar vorbitor de engleză mi-a recomandat un volum subțire, „Poezii” de Mihail Eminsecu, care ar fi mai ușor de înțeles.
Am mai cumpărat „Metropole” de Liviu Rebreanu, o carte cu reportaje de la Berlin, Roma și Paris din 1926-27. Ca și mine, Rebreanu a fost și romancier și jurnalist (romanul meu „Statuile vorbitoare” a fost publicat anul trecut; cartea mea de reportaje „Millennial Mitteleuropa” va fi publicată mai târziu anul acesta). În sfârșit am găsit dicționarul român-englez Lingea. După-amiază, prietenii mei, Irina și Robert m-au luat din nou în călătorie. Destinația noastră a fost Orhei Vechi.
Râul Răut străbate adânc zona Orheiului Vechi, peșterile de pe stâncă atestând descendența sa străveche: au fost găsite vestigii arheologice de la dacii pe care romanii i-au cucerit doar parțial. Mănăstirea și orașul, încă locuite, datează din secolul al XIV-lea.
Eco-Stațiunea Butuceni din vechiul sat cu același nume mi-a depășit așteptările. Am mers pe un drum de sat și ne-am oprit în fața genului de fermă care existau odinioară peste tot în Moldova – căruțe trase de cai, acoperișuri de paie, pereți reparați cu bălegar de vacă și lut, pivnițe cu legume murate și compoturi de fructe, un cuptor mare cu lemne în aer liber.
„Casele din sat nu folosesc gaz pentru încălzire”, îmi spuse Robert. „Sunt atât ecologici cât și independenți de gazul din Rusia.” Prietena mea Irina a adăugat că proprietarii restaurantului și muzeului cu camere țărănești recreate și artă populară trăiesc ei înșiși în sat.
Acel restaurant a fost cel mai bun din Moldova de până acum. Pâinea de casă și ardeii copți m-au cucerit. Am gustat borș roșu, friptură de pui cu mămăligă, brânză de oi și smântână. Vinul roșu a fost extrem de tânăr, dar delicios.
După cină am urcat până la mănăstire. Acolo am coborât treptele de piatră neagră până la capelă, unde se ruga unul dintre puținii călugări rămași.
„Acest călugăr era aici când am fost în vizită cu școala acum 20 de ani”, a spus Robert. Ne-am plimbat pe stâncă în timp ce soarele apunea. A fost un sfârșit minunat pentru o zi plină de istorie a Moldovei
Joi
Deși era timpul să părăsesc Moldova, descoperirea acestei țări nu s-a încheiat încă: Irina m-a condus până la Iași, fosta capitală a Moldovei istorice. Am încercat să plecăm suficient de devreme pentru a depăși cozile lungi de la controlul vamal și de frontieră, mai ales din cauza crizei refugiaților din Ucraina și venirea diasporei acasă cu ocazia celebrării Paștelui Ortodox. Sunt de părere că aderarea la Uniunea Europeană ar îmbunătăți viața aici, slăbind controalele la frontieră și simplificând călătoriile prin Europa din Moldova. Desigur, Putin ar prefera invers, Moldova izolată în îmbrățișarea de urs a Rusiei.
În timp ce treceam prin Călărași am remarcat pădurile abundente și solul bogat al codrilor. Am întrebat dacă există o diferență între limba „pură” românească și cea moldovenească, după ce am citit că există mai multe dispute pe acest subiect.
„Evident că nu există limba moldovenească, doar dialect moldovenesc”, mi-a zis Irina. Am trecut pe lângă o căruță cu cal, clasicul cal și căruță întâlniți des pe aceste meleaguri.
„Moldova este o țară mare”, a râs ea – „de la sud la nord sunt aproximativ șase ore de mers cu mașina, de la est la vest două ore”.
La graniță cea mai mare problemă ar fi vama românească, a avertizat ea, și a avut dreptate. Vameșul a întrebat dacă avem vin – aveam o sticlă, un cadou pentru mine, probabil își dorea și el o sticlă.
În acea seară la Iași am coborât pe Bulevardul Carol I, numit după întemeietorul României, apoi am trecut pe lângă statuia lui Mihai Eminescu. Am găsit Cafeneua veche, o relicvă interbelică cu artă de la începutul secolului XX și contemporană, canapele grozave din piele artificială de la mijlocul secolului XX. Proprietarul cafenelei m-a întrebat ce fac în România și i-am spus despre reportajele pe care le-am făcut la granița Moldovei cu Ucraina. Avea puțină simpatie pentru ruși.
„În anii 1950 au împușcat oameni pe străzi aici”, a spus el. „Rusia nu a fost niciodată bună prietenă pentru Ucraina”. Discutând despre Putin, omul și-a amintit repede deCeaușescu. În vârstă de 59 de ani, și-a amintit de lipsurile impuse de stat, de curentul întrerupt noaptea, de casele neîncălzite.
„A fost rău aici, foarte rău.”
Vineri
Situația continuă să fie foarte rea în Ucraina - asediul disperat al Mariupolului și gropile comune recent descoperite, plus atacul Rusiei asupra Donbasului; urmăresc declarația primarului Kievului, Vladimir Klitciko care spune: „Este doar o altă zi în Ucraina”.
E Vinerea Mare ortodoxă. Am luat tramvaiul de la universitate, pe lângă Piața Unirii, până în Piața Palatului Culturii, observând cum starea învechită a tramvaiului se potrivea cu arhitectura din epoca comunistă. Deodată, însă, a apărut un Iași mai drăguț. Muzeul Național al Literaturii Române se află într-o clădire arcuită din secolul al XVII-lea lângă Biserica Sf. Nicolae, fondată de Ștefan cel Mare în 1492. A intrat în paragină și a fost restaurată abia între 1884-1904 de către arhitectul francez Alfred Le Comte du Noüy.
Sincer, mai interesantă pentru mine a fost crucea de lemn din fața bisericii, comemorarea celor 16 ieșeni uciși în timpul revoluției din decembrie 1989 împotriva regimului comunist Ceaușescu. Pentru mine, ei nu sunt diferiți de cei uciși acum de forțele de securitate ale lui Lukașenka sau de armata lui Putin.
În acea seară, din nou am mers la Cafeneua Veche – îmi place să am un loc preferat, chiar și pentru un sejur scurt – am întâlnit mai mulți români dornici să discute cu un jurnalist american. Ca de obicei, unii mi-au depășit așteptările. Constantin, un om de afaceri în construcții care a lucrat în Orientul Apropiat și Libia, a fost cinic. „Hai, de ce a pierdut America în Irak și Afganistan?” a intrebat el. Nu a pierdut, am răspuns. S-a retras din ambele din cauza presiunii publice, așa cum se întâmplă într-o democrație. A chicotit la asta și, în esență, m-a numit un idiot naiv. Dacă America ar fi vrut să distrugă oricare dintre ele, ar fi făcut-o; dacă Rusia ar fi vrut să distrugă Ucraina, ar fi făcut-o în cele două zile prezise de ei la începutul războiului.
Am plecat de la Constantin la niște români mai tineri. Radu Țibulcă, prezentator de emisiuni radio matinale, actor, scenarist și creator de media – ce cariere grozave își fac acești mileniali – a fost sfidător la adresa comentariilor făcute în acea zi de generalul rus Rustam Minnekaiev care a spusecă planul Rusiei e să cucerească sud-estul Ucrainei până în Moldova.
„Nu vor lua niciodată Odesa”, a spus el. Dar a recunoscut că Rusia ar putea lua Moldova cu ușurință. „Nu au armată. Dar lăsați Rusia să încerce să invadeze România. Armata noastră este puternică și avem această frumoasă umbrelă NATO. Sunt atât de bucuros că avem aliații noștri occidentali.”