Aşa cum spune şi titlul, Corpul ei şi alte desfătări, de Carmen Maria Machado (n. 1986), Vellant, 2018, e despre „lumea tainică a trupului (…) şi pădurile întunecate ale psihicului” (Karen Russell), o lume în care „dragostea poate depăşi brutalitatea, o poate neutraliza, (…) sau o poate preschimba în ceva nou şi mai frumos. O lume în care dragostea poate învinge natura” – pe care autoarea o cunoaşte şi iubeşte: „Şi, dincolo de uşă, natura. Uluitoarea catedrală rotitoare a cerului arcuindu-se deasupra copacilor, copaci ce se încovoaie la pământ primăvara, luxurianţi şi verde-neon – toţi numai muguri, apoi flori”.
Din cele opt povestiri, redactate în maniere diferite, „parţial punk rock şi parţial clasice” (Jeff Vander Meer), fiecare „cu imaginaţia sa luxuriantă, nemăsurată, cu limbajul său scânteietor şi curajul său absolut” (Michelle Huneven), trei m-au impresionat într-un mod deosebit – Mame, Femeile adevărate au corpuri şi Rezidenta –, poate şi pentru că autoarea îşi asumă pe faţă nu doar corporalitatea la modul general, ci şi sexualitatea sa „netradiţională” (Carmen Maria Machado e căsătorită cu Val Howlett). Câtă măiestrie în redactarea scenelor de pat, „explozive emoţional şi minunat de erotice” (Michelle Huneven), de-ar fi să citez, fără falsă pudoare, un fragment (ar merita întreg alineatul, ba chiar povestirea cap-coadă!) din Mame: „Înapoi în patul lui Bad, în patul cel bun, în timp ce ea îşi strecura mâna în mine, şi eu mă retrăgeam, şi ea dăruia, şi eu mă deschideam, şi ea juisa fără să se atingă, şi eu răspundeam pierzându-mi complet facultatea vorbirii, m-am gândit: Slavă Domnului că nu putem face un copil. (…) Şi când ea a zis: „Dă-ţi drumul pentru mine, dă-ţi drumul în mine”, Slavă Domnului că nu putem face un copil. Şi am făcut o fetiţă. Iat-o”. Nu doar scriitura intens corporalizată convinge şi încântă, ci şi imaginarul debordant, cum ar fi de pildă povestea cu „femeile cusute în rochii”, pe cale de dispariţie, „deşi nu e vorba de o moarte propriu-zisă”. Ca să nu mai vorbesc de Cusătura soţului, suprasaturată de poveşti care mai de care de groază, cu final horror!
Tot dându-i târcoale trupului, naratoare va avea parte şi de revelaţii metafizice: „…în ochii mei nu se citea nimic. Sau, şi mai rău – se vedea chiar neantul. Nu absenţa unui lucru, ci prezenţa nefiinţei” – dar toate astea par să constituie materia unei altei cărţi ce abia se anunţă.
29 noiembrie ’21
