„E greu să schimbi oamenii care s-au bătut de secole între ei”, îmi spune Fuad Majid Mesry, într-una din cele mai populare cafenele din Sulaymaniyah, unde are masa lui și în fiecare după-amiază vine să stea de vorbă cu prieteni și admiratori. Mi-a comandat autoritar cafeaua tradițională a kurzilor, explicându-mi că ei beau această băutură cu sute de ani înaintea turcilor.
De fapt, cafeaua kurdă e făcută dintr-un fel de fistic recoltat din terebint (pistacia terebinthus), ușor prăjit, care se prepară la fel și are în mod natural un gust dulceag plăcut, ca un desert, fără să aibă cofeină. Totuși, se bea din căni minuscule ca și cum ar fi o băutură puternică. Cafeneaua Jamal Ifran e plină de cărțile pe care le publică editura cu același nume și ambele sunt proprietatea unui kurd stabilit în Scoția și care vine în Sualymaniyah doar câteva luni pe an. Jamal Ifran (1881-1922) este un autor cunoscut printre kurzi, mai ales că a avut și o activitate politică intensă. S-a născut și a crescut în Sualymaniyah, dar a locuit mai mult pe teritoriul Turciei de azi, încercând să le arate kurzilor care sunt drepturile lor. Mesry a scris în urmă cu mulți ani o piesă despre asasinarea lui Jamal Ifran.
Sulaymaniyah a fost orașul visurilor lui Ibrahim Pașa, care i-a dat numele după tatăl său, Sulayman și l-a proiectat după ceea ce i-a plăcut cel mai mult la Istanbul, la St. Persburg, la Bagdad și pe unde a mai călătorit el în a doua parte a secolului al 18-lea. A fost capitala principatului kurd al Babanilor din 1784 până în 1850. Principatul aflat între două mari puteri, otomanii și perșii, a jucat încă din secolul al 16-lea un rol strategic, pe care kurzii continuă să-l practice, însă cu un optimism din ce în ce mai rezervat.
Sulaymaniyah se află aproape de granița Irakului cu Iranul și a fost mereu centrul cultural al kurzilor. Marii poeți și scriitori kurzi s-au format, au trăit și au scris aici. În jurul orașului sunt munți sterpi, deșertici, care par să ardă la apus.
Cartierele noi de de blocuri au ajuns până la poalele acestor munți cenușii. Vechea urbe a fost aproape total înghițită de construcțiile din ultimii 50 de ani. Bazarul și împrejurimile lui, care formează inima Sulaymaniyei, sunt relicve scumpe ale trecutului pentru locuitorii orașului.
De aici se cumpără pâinea cea mai bună, lipiile care se fac sub nasul tău, țigările ieftine, multe contrafăcute, parfumurile care imită tot ce e mai scump în domeniu, dar și găini, gâște și rațe, înghesuite în colivii cu mirosuri care se descompun dezgustător la peste 40 de grade la umbră.
Lui Fuad Majid Mesry i se spune Scriitorul, e născut în 1944 și când vorbește despre cei care se bat între ei se referă mai ales la conflictele dintre kurzi, la istoria lor dificilă, la viața lor tribală din care nu vor să iasă și care duce mereu la violențe de toate felurile.
Harta politică a Kurdistanului Irakian e împărțită și acum în verde și galben. Partea verde e dominată politic, militar și economic de Partidul Democrat din Kurdistan, controlat de familia Barzani și este condusă de la Erbil.
Partea galbenă se află sub influența totală a Uniunii Patriotice din Kurdistan, formațiune aflată în mâinile familiei Talabani, care dirijează totul de la Sulaymaniyah, oraș aflat în partea estică a regiunii, în apropiere de granița cu Iranul. Între cele două părți există o rivalitate permanentă, care în trecutul nu prea îndepărtat a dus chiar la confruntări militare. Acum e pacea pe care, în general, o acceptă două grupările mafiote, în beneficiu mutal, după ce și-au împărțit teritoriul și au pus pe masă un set de reguli care privesc influența, puterea și banii. Firește sunt reguli nescrise, dar care atunci când sunt încălcate pot duce la un război în toată regula.
Scriitorul a fost un adevărat insurgent până la 22 de ani, a fost liderul studenților, până când l-au dat afară de la Universitatea din Bagdad și pe urmă s-a înrolat în trupele Peșmerga ale luptătorilor kurzi, a renunțat însă imediat ce a priceput că luptele interne macină mișcarea pentru drepturile kurzilor. După rupererea Partidului Democrat din Kurdistan, în 1964, aripa formată din Jalal Talabani și Ibrahim Ahmed, s-a retras la Bagdad și a luptat de acolo împotriva foștilor colegi din formațiunea dominată de Barzani.
În orice caz, Scriitorul și-a dat seama în 1966 că insurgența e măcinată din interior, că părțile se sabotează reciproc și s-a hotărât să nu se mai implice de partea niciunui grup politic. Scriitorul are o voce joasă și din când în când își ridică ochii mari spre mine, parcă așteptând să-l aprob. Pare foarte timid, dar cărțile și articolele lui sunt dure și nu face deloc rabat de la principiile lui.
Fuad Majid Mesry a avut două momente cruciale în viața lui, primul când a renunțat la lupta insurgentă și al doilea, când și-a dat seama că cea mai sfântă carte a islamului, Coranul nu e credibilă. A crescut sub influența unuia dintre unchii săi, care era un mare intelectual și în același timp imam. Așa a început să citească poezie kurdă, încă din clasele primare, apoi, pentru a înțelege cu adevărat Coranul, a învățat bine araba: „nu poți înțelege Coranul dacă nu știi arabă”, spune Scriitorul, care cu cât înțelegea mai mult, cu atât avea mai multe îndoieli. În final, a devenit un sceptic și o persoană cu totul liberă. Aproape că nu se miră că după o înregistrare de o oră la una din televiziunile locale și după o campanie intensă de promovare a unui interviu cu el, brusc televiziunea a renunțat la emisiunea căreia îi făcuseră publicitate aproape o săptămână. Aproape toată mass-media din Sulaymaniyah e mâinile familiei Talabani, pe care unii jurnaliști locali o consideră ceva mai liberală, decât cea din partea vestică a țării, aflată sub influența tribului Barzani.
Un profesor din Duhok, provincie aflată în vestul regiunii kurde și deci sub influența Erbilului, îmi spusese cumva cu admirație că Barzani se trage cu adevărat dintr-un mare și vechi trib, pe când Talabani e doar o familie parvenită. În fiecare parte, simpatiile merg spre acești lideri tradiționali, care-și transmit puterea prin alegeri libere, dar cu efect tribal, fiindcă aceleași familii se perpetuează la putere.
Scriitorul e total dezgustat de întreaga paradigmă tribală în care se menține Regiunea Autonomă Kurdă, nu doar fiindcă scrutinul regulat e „de formă” sau pentru că neînțelegerile între familii, între întreprinderi, între stat și persoanele fizice sau juridice, se rezolvă cel mai des fără să fie implicată justiția, ci și pentru că religia continuă să regleze relațiile familiale: „în Coran, spre exemplu, nu se vorbește despre căsătorie, ci mai degrabă despre banii care se dau în schimbul sexului, ceea ce în mod normal înseamnă prostituție”.
Scriitorul adaugă că misyar sau căsătoria călătorului a rămas o formă prin care bărbații abuzează de femei, iar acestea nu au niciun drept, în vreme ce poligamia e apărată de Constituție, care spune că „toate legile trebuie să fie în conformitate cu Sharia”. Cu fața lui lungă și privirea caldă, Scriitorul vrea să-i apere pe kurzi și insistă că în zona kurdă bărbații își iau din ce în ce mai rar două, trei sau patru neveste. Când îi povestesc că în Duhok, soțul sorei unui funcționar cu care am vorbit a vrut să-și ia a doua nevastă, cu toate că toți cei patru copii erau mari, Scriitorul s-a uitat la mine cu ochii lui candizi și s-a apărat, parcă scuzându-se că o face: „Duhok este un oraș tribal, Suleymaniya e mult mai avansată”, este „cel mai liberal oraș din Orientul Mijlociu”.
