Bogdan Pleşuvescu este preşedintele Victoriabank din martie 2018, are peste 20 de ani de experiență în management şi o vastă expertiză în domeniul comercial şi al afacerilor. În 1998, a absolvit Facultatea de Drept din București, România, iar în 1999 – Cursul Post Universitar, specialitatea Drept Internaţional, a Universității din Bucureşti. A fost președinte al Comisiei Juridice a Asociației Române a Băncilor și înainte de a veni în Republica Moldova a coordonat în calitate de Director Executiv - Direcția Juridică, Workout, Remediere și Insolvență a Băncii Transilvania (România). Prestigiosul portal de specialitate The Legal 500 l-a nominalizat în 2017 în clasamentul GC Powerlist Central and Eastern Europe, care cuprinde cei mai influenți General Counsel din Europa Centrală şi de Est. S-a născut și și-a petrecut adolescența în orașul Râmnicu Vâlcea. Născut la 16 iunie 1976.
Luni
It's a beautiful day
Sky falls, you feel like
It's a beautiful day
Don't let it get away
E o zi frumoasă, îmi spune Bono și vreau să-l cred, nu are cum fi altfel. De trei ani și ceva, viața mea e între Chișinău și București, două orașe dragi sufletului meu.
La ora 05.00 sună ceasul și singurul gând care-mi trece prin minte este – cafeaua de dimineață. Urmează taxi prin Bucureștiul matinal deja aglomerat, aeroport, formalități frontieră și un zbor unde mai ciupesc o oră de somn ascultându-l pe Bono, după care iarăși formalități frontieră și drumul prin Chișinău spre locul de muncă.
La 09.30 sunt deja la biroul din Chișinău. Trec prin agendă și îmi notez prioritățile zilei de azi, iar între timp primesc plăcerea celei de-a doua cafele de dimineață.
La muncă mă așteaptă singura zi din săptămână alocată în integralitate doar ședințelor...
Discuțiile constructive, care duc la o anumită finalitate, sunt întotdeauna binevenite. Îmi place mult echipa de la Victoria. E formată din profesioniști și, cel mai important pentru mine, din oameni în care poți să ai toată încrederea, ca să nu mai zic cât sunt de talentați și muncitori. Nu irosim nicio zi, nicio oră, toți știm ce avem de făcut și cum să implementăm proiectele cât mai bine.
Am revenit la ședințele noastre obișnuite, ante pandemice, ca să zic așa. Mi-amintesc de perioada “work from home” și cum ne-am mobilizat atunci. Nimeni nu era pregătit pentru o asemenea situație, una plină de provocări și chiar… frustrări.
A contat enorm să ne adaptăm rapid la noile reguli de activitate, și chiar ne-a reușit să ieșim cu gânduri pozitive din acea perioadă complicată pentru toți.
...În adolescență, citeam fără oprire din Rodica Ojog-Brașoveanu, o Agatha Christie a literaturii române. Înainte de somn, am devorat, încă o dată, romanul polițist Omul de la capătul firului, pe care am comandat-o online de la unul din clienții fideli ai băncii.
Marți
În drum spre birou, reascult unul dintre podcasturile mele preferate de pe BT Talks cu invitata Melania Medeleanu, o persoană deosebită care nu obosește să ajute, să facă lucruri bune, să susțină mii de oameni aflați în dificultate. Vocea ei caldă, gândurile atât de frumoase nu pot decât să te molipsească de... bine.
Deși Campionatul European de Fotbal s-a încheiat duminică, subiectul încă este cald. Din tot felul de motive, nu am reușit să urmăresc foarte atent meciurile de la EURO 2020, chiar dacă mă consider microbist. Cu toate acestea, învingătoarea mea, care s-a oprit în semifinale, rămâne Danemarca, un exemplu minunat al camaraderiei, al spiritului de echipă, al luptei pentru liderul căzut prea devreme. De aici și marele învingător al turneului final, care este Christian Eriksen. Vor rămâne în memoria colectivă și felul în care jucătorii Italiei și-au cântat imnul, echipa solidă a Cehiei, dezamăgirea francezilor de pe Arena Națională și prestația demnă de toate laudele a Elveției. În plan fotbalistic, s-a mai întâmplat ceva. În umbra Campionatului European, neobservat până abia după finală, Lionel Messi a reușit să pună mâna pe Copa America, după o finală strânsă și complicată cu Brazilia.
Mingea de fotbal mă duce involuntar pe malul drept al Oltului...
Am copilărit la Râmnicu Vâlcea, ajuns astăzi, într-o manieră mai digitalizată, Hackerville. Glumesc, firește. În orice caz, nu pot nega că e un mod cel puțin curios de a pune pe plan mondial un mic oraș din România, despre care puțini din străinătate ar fi auzit vreodată. Ca să continui în același ton, poate că dorința mea de astăzi, de a digitaliza Victoriabank, își are originea în aura orașului unde am crescut. De altfel, îmi amintesc cu multă plăcere de perioada pe care am petrecut-o acolo. Mi-a rămas întipărit momentul, cum se zicea, „cablării” blocului în care stăteam de către singurul provider de televiziune prin cablu care era atunci în oraș. Până când am primit și internetul prin cablu, și nu prin ISDN la telefonul de tip vechi (cel cu roată), a mai trecut ceva vreme. Mă simțeam atunci ca la o adevărată sărbătoare, de parcă venise Crăciunul mai devreme.
Miercuri
Mi se întâmplă des să visez Bucureștiul. De la holul și statuile Facultății de Drept, ultimele, uneori, chiar plimbându-se cu mine prin Cișmigiu (pot să mă laud, în glumă și, sigur, în contextul visului, că am stat la o bere cu Cicerone, Iustinian sau Solon și că am atacat varii elemente ale dreptului roman și atenian), până la tot felul de piețe, bulevarde, străzi, intrări sau blocuri, de cele mai multe ori inundate în luminile unui oraș pe care îl poți cunoaște cu adevărat doar noaptea, doar când e liniște și când ești singur cu tine. Nu am un dicționar sau un almanah de vise și nici nu cred că voi avea vreodată, deci pot doar presupune ce semnifică toate aceste flash-uri și mici momente de râs în somn. Înseamnă, pur și simplu, că îmi lipsește enorm orașul studenției mele.
Am îndrăgit și Chișinăul, la fel de mult...
Oamenii de aici, colegii de muncă, obiceiuri și locuri cu care m-am deprins și care mi-au format un nou mod de viață.
Sunt foarte entuziasmat și chiar mândru de campania „Nimeni nu oprește primăvara”. Ultima parte a acesteia este dedicată licitațiilor pentru câteva dintre fabuloasele picturi în vin ale lui Vasile Botnaru. Știam deja despre Vasile Botnaru că este un jurnalist desăvârșit, iar acum știu că persoana lui reprezintă și un mare artist. Banii colectați în urma licitațiilor vor fi donați către organizația Copil Comunitate Familie (CCF Moldova) și, astfel, vor fi ajutați copiii din familii cu nevoi mai grele decât ne putem noi imagina. Ca atare, campania se regăsește și pe pagina de Facebook a Victoriabank și va mai dura câteva săptămâni. M-aș bucura mult dacă s-ar implica cât mai multă lume a faptelor de caritate.
Am găsit niște poze de la Butuceni, locul din Basarabia la care țin poate cel mai mult. Dintr-odată, mi-au apărut, din amintiri, aerul, priveliștile, oamenii și sunetele de acolo. M-aș întoarce oricând să admir aceste frumuseți în care Răutul șerpuitor ține loc de Jiu sau de Olt.
Joi
Moldovei îi lipsește doar marea, cea mai mare pasiune a mea. Nimic nu se compară cu ieșirea în larg, cu briza, cu valurile. Cred că acesta e motivul pentru care doi dintre scriitorii mei preferați sunt Herman Melville și Ernest Hemingway, iar câteva filme pe care le revăd cât de des cu putință sunt Into the blue, Life of Pi și Open Water.
De ce mă duce gândul la mare, joia?
Pentru că miercuri noaptea se pun pe producție releas-urile la care s-a lucrat și testat în ultima săptămână.
De cele mai multe ori, joia lucrurile merg foarte bine și odată cu noile update-uri, sistemele merg precum o navigare la vele în ape calme. Sunt însă și momente când lucrurile nu merg precum în teste și atunci începe navigarea în ape mai agitate.
Cea mai palpitantă experiență pe care am trăit-o pe mare, a fost navigarea pentru 15 ore, cu vânt din prova (adică vânt care bate fix din direcția unde trebuia să ajungem la destinație pentru a preda barca), în condiții de furtună și doar la vele pentru că motorul bărcii s-a stricat în timpul marșului. După așa o experiență, parcă altfel trăiești filmul „The Perfect Storm”.
Ce nu-i lipsește Moldovei este vinul. În comparație cu restul Europei, toate vinurile moldovenești, chiar și cele relativ ieftine, sunt splendide. În vest, dacă vrei un vin cu adevărat bun, trebuie să bagi mâna adânc în buzunar. Oricum, eu sunt mai degrabă o persoană mai aproape de aromele berii. E, de fapt, un alt hobby al meu, și anume prepararea berii artizanale. Evident, îl practic când am puțin timp. Poate duminică va fi o zi potrivită.
Vineri
Vinerea pentru mine, este reversul zilei de luni. Mă trezesc dimineața cu gândul că seara trebuie să reiau secvența aeroport, formalități frontieră, zbor, formalități frontieră și taxi. Dar gândul că ajung acasă unde am să mă întâlnesc cu familia dragă, îmi dă energie pentru toată ziua.
Aloc o oră pentru „Operativa” de vineri, unde managerii aflați în coordonarea mea, se informează unii pe alții despre statusul proiectelor la care lucrează. Sunt discuții extrem de constructive, unde se aplică foarte bine și noțiunea de time management, pentru că ei toți știu că după fix o oră, „Operativa” de vineri se închide și ei toți trebuie să vorbească.
Pentru mine, cel mai important este ca atât eu, cât și colegii mei să fim sub pecetea bunului simț și a corectitudinii de orice fel...
Discutăm și oferim, reciproc, feedback-uri și sfaturi utile pentru a continua bunul mers al lucrurilor. Cred că am reușit, după mult efort și după foarte multă muncă, să reinventăm, în primul rând, propria viziune asupra dimensiunii de banking, ca mai apoi să reinventăm viziunea generală, la nivelul percepției colective, în vederea unui sistem digitalizat, multifuncțional și, nu în ultimul rând, confortabil pentru toți clienții noștri.
Vizavi de sediul băncii este o grădiniță. Cam toată ziua, mai puțin la amiază, se aud vocile fericite și pline de speranță ale copiilor de acolo, iar eu nu pot să nu-mi amintesc de copilăria mea, de părinți, de bunici, de Râmnicu Vâlcea, de râul Olt. Îmi aduc aminte cum, în comunism, ne jucam toată ziua în curte și reveneam acasă abia foarte târziu. În privința altor „distracții”, aveam doar două ore de program TV, însă reușeam să compensez prin foarte mult citit. Doream, până în 1989, să urmez calea părinților mei, nu vedeam o alternativă în mica lume de după, cum a denumit-o George Orwell și, mai apoi, Winston Churchill, „cortina de fier”. După ’89, lumea parcă s-a deschis și a început și o altă viață. A apărut și în vocile adulților de atunci speranța din vocile copiilor de astăzi.
Când auzi mereu vocile zglobii ale copiilor, viitorul capătă, nu știu cum, alte valențe și dimensiuni. Viitorul, de fapt, e la el acasă.