La 7 secole de la Divina comedie, chinezul Yu Hua (n. 1960) dă o replică romanescă, în mandarină, Infernul-ui dantesc, prin Ziua a şaptea, Humanitas, 2020, scriere având drept moto un verset din Vechiul Testament, Geneza 2:2.
„N-aveam urnă funerară, n-aveam mormânt, aşa că nici să mă îndrept către locul odihnei veşnice nu puteam”, se confesează naratorul, un bărbat de 41 de ani, căruia tocmai i s-a spus la telefon să se prezinte urgent la salonul funerar pentru a fi incinerat. Şi astfel începe călătoria lui Yang Fei pe Tărâmul Umbrelor, dar şi în propriul trecut, dat fiind că fiecare amintire e un soi de haltă, unde-şi dau întâlnire oamenii care l-au însoţit în viaţă, la anumite vârste. O viaţă începută sub semnul nenorocului – „Am venit în această lume într-un mod cu totul neobişnuit, nu într-o maternitate, nu acasă, ci în closetul strâmt al unui tren în mişcare” –, dar şi al şansei, căci un acar de doar 21 de ani, Yang Jinbiao, îl culege dintre şine şi-l strânge la piept, crescându-l apoi ca pe propriul său fiu („Şi uite-aşa m-am ales eu cu un tată, între un tren care se îndepărta şi altul care se apropia”). Rând pe rând, Yang Fei îşi întâlneşte cunoştinţele, unele apropiate (Li Qing, fosta lui soţie, despre a cărei sinucidere tocmai citea într-un ziar când s-a produs explozia fatală ce l-a costat viaţa; Li Yuezhen, femeia care l-a alăptat – emoţionantă, întâlnirea lor pe Ceea Lume: „– Fiule, cum se face că ai venit aşa de repede? Mi-am dat seama numaidecât cine este şi am spus cu voce gâtuită: – Mamă!”), altele întâmplătoare (nu şi mai puţin memorabile, de-ar fi s-o evoc pe Şoricuţa, alias Liu Min, sinucigaşa din iubire), totul într-un caleidoscop de evenimente care mai de care mai îngrozitoare chemate să dezvăluie faţa ascunsă a miracolului chinezesc („pentru a se pune în aplicare cu fermitate politica de planificare a natalităţii”, pruncii „fuseseră avortaţi când ajunseseră pe la şase luni”, corpurile acestora fiind catalogate drept „deşeuri medicale”; dar şi dărâmarea unor cartiere întregi, cu locatari cu tot, ca să se construiască blocuri noi). Bref, „o critică lucidă a Chinei contemporane prin intermediul unei alegorii cu caracter evocativ, ce arată că uneori viaţa este cu mult mai greu de îndurat decât moartea” (Booklist).
Printre cele mai tandre – şi foarte triste – scene este cea în care „Ea a întins mâinile şi mi-a pus cu mare grijă ochiul la loc în orbită, mi-a mutat nasul la locul cuvenit şi mi-a împins bărbia la locul ei, mai sus. S-a dat un pas în spate şi m-a privit cu atenţie, spunându-mi:
– Acum semeni cu Yang Fei.
– Sunt chiar Yang Fei, am spus eu. Şi tu semeni cu Li Qing.
– Sunt chiar Li Qing, a zis ea”.
25 ianuarie ’21
