8 mai 1945. Suntem în ziua eliberării Europei de sub jugul nazist. Ziua în care zgomotul celei de-a doua conflagrații mondiale a amuțit. Ziua capitulării necondiționate a Germaniei hitleriste: de atunci încolo, motiv de sărbătoare din Statele Unite și până în Norvegia. Ziua „Victoriei în Europa”—decretată cu emfază și emoție de trio-ul Harry Truman–Winston Churchill–Charles de Gaulle—și motiv de enervare pentru Stalin, care a făcut tot posibilul s-o sărbătorească pe 9 mai. Greu de crezut însă că mofturile aliatului de conveniență de la Răsărit ar fi putut strica petrecerea proaspătului înlocuitor al defunctului „Sfinx”, Mr. Truman, născut și el, ca un făcut, într-o a opta zi a lunii mai (1884).
În pofida truismul istoriei scrise de învingători, nu despre bucuria unora, în 1945, vreau să vorbesc aici, ci despre durerea și nefericirea altora: subiect în sine al actului eliberării. Din acest punct de vedere, putem spune că istoria este scrisă (și) de victime și stafiile lor. Nu în zadar credea Jacques Austerlitz, eroul ultimului roman al lui W. G. Sebald, că locuri precum Theresienstadt continuă să fie populate de foștii lor decedați. Această stafie care scrie istoria victimelor nu este „un simplu cadavru sau o făptură dispărută, ci o adevărată figură socială, iar sondarea ei poate scoate la iveală acel loc dens în care istoria și subiectivitatea dau naștere vieții sociale”. Pe bună dreptate, ghostly matters.
Să nu credem nicicând, și mai ales acum, de 8 mai, că stafiile secolului XX sunt invenții mai mult sau mai puțin benigne ale unui trecut irevocabil închis. Holocaustul a fost, și în bună măsură a rămas, o imensă provocare la adresa civilizației europene. Dansul lui Genghis Cohn, romanul lui Gary din 1967, atestă cu prisosință atât puterea relației dintre stafie (comediantul evreu de vodevil Moshe „Genghis” Cohn) și ucigaș (fostul ofițer SS Schatz), cât și dificultatea cu care s-a privit în oglindă Germania postbelică.
Mare parte din ficțiunea lui Romain Gary roiește în jurul comisarului de poliție Schatz, fostul ucigaș nazist al lui Cohn, care acum anchetează o crimă în serie, a cărei victime, toți bărbați, au murit cu zâmbetul pe buze. În tot acest timp, stafia lui Cohn îl bântuie neîncetat, îmbrăcată în pijamaua dungată a lagărelor de concentrare și făcându-l să izbucnească uneori în idiș, pe neașteptate, în viața lui reală postbelică. Prin intermediul acestui Schatz, a cărui conștiință este suficient de deschisă spre a percepe stafiile evreiești, scriitorul francez născut Roman Kacev ne dezvăluie cu mult umor negru perspectiva remușcărilor germane după 1945. Făcând aluzie la practica nazistă a „lagărelor morții”, Schatz n-a mai atins un săpun de la terminarea războiului, explicând: „Nu știi niciodată cine-i în el!”
Tot într-o a opta zi a lunii mai, 1914, s-a născut chiar Roman Kacev (alias Romain Gary)—la Moscova, potrivit tuturor biografilor și în pofida insistenței sale că ar fi apărut pe lume în Vilnius, pe atunci anexă a Imperiului Rus. A fost, și el, unul din eroii celui de-Al Doilea Război Mondial, marcat profund de ceea ce venerabilul istoric francez Alain Besançon a numit nenorocirea secolului (Șoah-ul). Tatăl i-a părăsit devreme pe Roman și mama sa (evreică), iar aceștia fuseseră nevoiți să trăiască o vreme în Lituania și Polonia. Din 1927, s-au stabilit în Franța, unde tânărul Kacev a ales o carieră în forțele aeriene. Peste timp, a devenit „Romain Gary” și a servit cu distincție în Forțele Franceze Libere, în anii războiului, zburând cu încăpățânatele escadrile ale guvernului francez în exil și punând efectiv umărul la contraofensiva aliată.
Acestea fiind faptele, Romain Gary a putut vedea istoria eliberării Europei dintr-o perspectivă dublă: pe de-o parte, combatant învingător al forțelor Aliate; pe de alta, moștenitor pe linie iudaică a poverii memoriei Holocaustului. Pentru Gary, 8 mai a însemnat o dublă naștere, în 1914 și 1945 (rămânând teafăr). Dar a însemnat și o primă moarte—avea să se sinucidă, real, abia în 1980—simbolică, dublată de stafia milioanelor de suflete pierite în malaxorul morții, scena de groază a celui de-Al Doilea Război Mondial.
Desigur, ca stil, ironia mordantă a literaturii lui Romain Gary (evreul) demonstrează o nonșalanță nebună care amintește în mare parte de fervoarea revoluționară a anilor 1960. Amnezia infatuată a Europei, a Germaniei post-Holocaust, avea să fie într-adevăr provocată și răsturnată prin usturătoarele shtick-uri etnice ale culturilor pe care tot ele încercaseră să le asimileze și distrugă. În acest sens, reîntoarcerea sub formă de „bântuire” a celor exterminați a fost echivalentă pentru conștiințele încărcate cu îndepărtarea preșului sub care împinseseră întreg trecutul sângeros. Din toate aceste motive, 8 mai este și ziua eliberării învinșilor, pentru că a pus capăt unei „îndrăciri” totalitare și a deschis, cu toate chinurile aferente, calea către confruntare și asumare...