Dictatura soft prevăzut de Aldous Huxley, în Minunata Lume Nouă, sau cea a lui George Orwell din 1984? Lumea noastră de azi pare să le îmbine pe amândouă.
Să luăm chestiunea rescrierii permanente a istoriei, a trecutului și a adevărului, atât de prezentă în 1984. Acolo, personajul, Winston Smith, lucrează în departamentul care rescrie ziarele din trecut. Modifică informațiile trecute în funcție de fluctuațiile ideologiei prezentului. Dar nu altceva se întâmplă astăzi cu fake news și ideea de post-adevăr, post-truth. Internetul folosește unei permanente rescrieri a adevărului.
În 1984, adevărul e doar o monedă calpă, nu poți cumpăra nimic concret cu ea. La putere sunt calpuzanii știrilor, falsificatorii adevărului. Or, asta s-a întâmplat astăzi, cu generația născută și crescută în internet. Cei care țin la adevărul faptelor trebuie acum să lupte împotriva curentului de neadevăruri din care se adapă pe internet cei care nu posedă, sau nici nu vor să își pună la punct, o grilă de interpretare a datelor. Adevărul este astăzi înecat de noise, de informații inutile sau netriate, sau dinadins falsificate.
La fel, fusese vizionar Orwell atunci când a imaginat ritualul colectiv al celor două minute de ură, practicat astăzi intensiv pe rețelele sociale prin acel public shaming sub asaltul trolilor.
În schimb, ca în Minunata Lume Nouă a lui Huxley, astăzi suntem de asemenea supuși unei ideologii a fericirii obligatorii. Ne-a invadat o ideologie a mimării fericirii şi a teatrului social jucat prin rânjete si congratulări extatice. Teroriștii fericirii obligatorii îi culpabilizează pe deprimații normali, care suntem încă majoritatea, si îi fac pe cei triști - din motive concrete, sau pentru ca așa vor ei - sa se simtă ca si cum ar fi afectați de o infirmitate morală.
Comparând cele două distopii, putem astfel spune că în 1984, controlul oamenilor se exercită prin pedepse, iar în Minunata Lume Nouă, controlul oamenilor se exercită prin inculcarea plăcerii.
Plăcerea obligatorie, ar trebuit precizat. Mentalitatea totalitară de astăzi a controlului permanent și tirania transparenței fuseseră de asemenea prevăzute și anticipate de către vizionarii Orwell și Huxley. Romanul lui Orwell „1984“ e citit acum de mai toată lumea ca pe lectură de școală, fără să i se mai simtă oroarea, într-atât unele din abuzurile anunțate de el încep să ni se pară normale. Romanul se deschide astfel cu o scenă în care personajul, Winston Smith, e chemat de o vecină care îl roagă să îi desfunde chiuveta.
Așa, și, întrebați ?…
Chiuveta e plină cu apă verzuie care pute, „filthy greenish water which smelt worse than ever of cabbage“.
Winston Smith se apleacă sub chiuveta sa verifice țevile, îl durea spatele, copilul idiot al vecinei îi face glume proaste etc… Desface și scoate un dop de păr.
Chiuveta merge, iată.
Ambii, și el și vecina comit însă în acel moment o activitate ilegală extrem de primejdioasă. In mod normal, trebuia făcut apel la un instalator oficial, printr-un birou cu acte și comanda si schedule și ștampile si programări, iar prin această activitate privata nedeclarata cei doi au comis crima de muncă la negru… Retribuită sau nu, nu are importanță pentru stat – ei sunt doi delincvenți.
Iată, cam acolo suntem: solidaritatea umană cea mai elementară devine azi suspectă și trebuie taxată, impozitată sau pedepsită. În schimb, fericirea distilată pe internet a devenit obligatorie.
