Născută în 7 aprilie 1975 în Chişinău. A absolvit Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării în 1997. Este jurnalistă şi specialistă în comunicare. S-a specializat pe teme de educație, social, non-discriminare, drepturile omului.
Luni
„Cine a câştigat?, mă întreabă Bogdan, care azi s-a trezit azi înaintea mea. Nu îmi dau seama din prima despre ce întreabă, m-am culcat târziu după miezul nopţii. Ieri am fost cu ambii copii la vot, iar în drum spre secţie m-au tot întrebat ce e cu circumscripţiile şi care sunt prognozele pentru fiecare partid. Am încercat să le explic în așa fel ca să înţeleagă şi Tina, care are 16 ani, şi Bogdan, care are 9.
La dejun tot despre alegeri vorbim, după care copiii pleacă la şcoală. Eu încerc să mă deconectez de la campania electorală, aşa că îmi fac o listă de sarcini pentru ziua de azi.
Prioritatea numărul unul pentru săptămâna aceasta este spectacolul caritabil, o colaborare între PNUD şi Centrul de arte „Coliseum”. Lucrăm de mai multe săptămâni la promovarea acestui spectacol care face parte dintr-o campanie mai largă de colectare de fonduri. Toţi banii din vânzarea biletelor vor fi transferaţi pentru deschiderea unui centru social pentru femeile care suferă din cauza violenţei. Intenţionăm să deschidem centrul până la sfârşitul anului curent. Datorită acestui proiect am cunoscut multă lume extraordinară. Am o profesie care nu mă lasă să mă plictisesc nicio clipă, de asta îmi place cu fiecare an tot mai mult.
Ziua trece rapid. Fac un raport, răspund la mesajele din posta electronică şi de pe reţele. Promovez spectacolul şi fac postări despre oamenii care susţin campania.
Le scriu prietenilor şi foştilor colegi să vină la spectacol. Mă bucur că majoritatea reacţionează pozitiv. O prietenă a cumpărat zece bilete şi m-a rugat să le donez unor studenţi care vor să vină la spectacol. Alţii aleg să facă donaţii pentru că nu pot veni.
Seara profităm de timpul frumos de afară şi ieşim la plimbare. „Mergem să vedem ghioceii”, spune Bogdan pe un ton ultimativ. Coborâm câteva cartiere, în curtea unui bloc unde ani la rândul admirăm micile flori albe. „Au răsărit, dar sunt încă mici”, ne informează Bogdan care a alergat îi vadă înaintea noastră.
Admirăm florile şi ne întoarcem încet spre casă, vorbind ba despre fotbal, ba despre Eurovision, pasiunile copiilor mei.
Marţi
Copii au plecat la şcoală, eu îmi savurez ceaiul uitându-mă peste geam. Când ne-am mutat în acest apartament, acum trei ani, aveam o privelişte fantastică de la geamul din bucătărie – puteam vedea Centrul, Ciocana şi Poşta Veche. Dar fericirea nu a durat prea mult. Tot ce văd acum de la geam sunt câteva clădiri înalte care mi-au furat soarele şi au îngrădit priveliştea frumoasă. Aşa e în tot Chişinăul.
Ziua trece printre multe sarcini mărunte, dar foarte importante. Comunic cu mai mulţi oameni care îmi cer detalii despre spectacol şi despre cum ar putea face o donaţie pentru viitorul centru. Iau prânzul cu câteva colege. Râdem şi discutăm planuri de comunicare. Mă bucur să le revăd.
După asta vorbesc cu mama la telefon. Deşi am ieşit demult din vârsta copilăriei, încă îşi face griji pentru mine şi vorbim aproape zilnic, chiar dacă de fiecare dată avem timp de discuţii lungi.
După prânz urmează o şedinţă, trebuie să vedem cum stăm cu vânzarea de bilete la spectacol şi dacă mai putem face ceva ca să mobilizăm potenţialii spectatori.
Seara mă întorc acasă şi îmi dau seama că nu vom putea ieşi la plimbare. E vânt puternic şi ploaie. În prag mă întâmpină Bogdan. Radiază de bucurie. Motivul e că a luat doi de bravo la şcoală. De când a intrat el în şcoală notele au fost anulate în clasele primare. „Azi am fost mai bun ca ieri”, spune Bogdan. De mici îi învăt pe copii mei să nu concureze decât cu ei înşişi. Aşa fac şi eu mereu. Concurenţa naşte invidie, iar invidia nu poate aduce nimic bun. De asta nu concurez cu nimeni şi îmi doresc ca nici alţii să nu concureze cu mine.
Miercuri
Copiii iau dejunul şi fug la şcoală, iar eu mă apuc de lucru. Scriu comunicatul de presă pentru evenimentul de joi, când avem spectacolul de caritate. Pe la ora zece, după ce transmitem invitaţia pentru presă, mă sună câţiva jurnalişti să mă întrebe detalii. Mă bucură interesul lor şi sper că vor veni să vadă jocul actriţelor şi să vorbească o dată în plus despre campania noastră şi despre violenţa în familie, care rămâne o realitate pentru prea multe familii.
Surpriza dimineţii vine de la Alina şi Ion Andronache, doi activişti civici care formează o familie frumoasă. Ei au făcut un filmuleţ în care îndeamnă oamenii să se solidarizeze cu campania de colectare de fonduri. În momentul când îl descopăr pe reţelele sociale, filmuleţul avea deja sute de vizualizări, pentru ca până la sfârşitul zilei să depăşească cifra de zece mii. Mă gândesc că dacă macar unul din zece ar dona cel puţin valoarea unei cafele, tot am aduna nişte bani ca să deschdem centrul. Şi pentru că gândurile se materializează, odată cu vizualizările încep a veni şi donaţiile. Unu, doi, trei, zece oameni fac donaţii în doar câteva ore, mai mult ca niciodată.
Pe la prânz îmi scrie o fostă colegă, care e plecată la studii peste hotare. Îmi transmite un pdf în care sunt două bilete la spectacol, cumpărate de ea pe care mă roagă să le donez cuiva. Primesc cu bucurie oferta şi imediat transmit biletele la două studente de la Facultatea de Jurnalism, unde predă prietena mea.
Colegii îmi spun că unele organizaţii au decis să procure bilete pentru angajaţii lor sau să le doneze altor persoane care ar vrea să vadă un spectacol emoţionant.
Iau prânzul cu Tina; profit de ocazie că nu sunt plecată în nicio deplasare, ca să putem petrece o oră în plus împreună. Îmi povesteşte despre şcoală şi despre noua sa pasiune, radioul. Azi are a doua emisiune în calitate de co-prezentatoare. Până nu demult visa să devină contabilă sau economistă şi chiar a ales profilul real la liceu. Dar planurile se schimbă uneori radical.
După prânz merg la o şedinţă la Centrul de Investigaţii Jurnalistice, unde coordonez un proiect legat de discriminare şi drepturile omului. De centru mă leagă aproape 12 ani, perioadă în care am învăţat ce înseamnă jurnalismul de calitate şi unde am făcut o mulţime de lucruri minunate alături de colegi mei. Discutăm despre prorităţile pentru peroada următoare, dar şi despre cât de dificil este să menţii standardele de calitate în condiţiile actuale.
Joi
E ultima zi de iarnă! Mă trezesc cu acest gând şi simt că ziua va fi bună. Afară, în drum spre birou, soarele aproape că mă orbeşte. Azi e ziua cea mare, avem spectacolul de caritate. După câteva săptămâni de munca, promovare intensă pe reţelele sociale şi în presă, diseară vreau să văd sala plină.
Spre seară mă pornesc la Filarmonică. Mai este o oră până la începera spectacolului. Intru încet în sală. E întuneric. În scenă actriţele fac ultima repetiţie. Deşi aud acest text a treia oară, încă nu îl pot asculta fără emoţii. Prea dure sunt mărturiile femeilor care trăiesc alături de soţii lor ca într-o închisoare.
Aproape de ora şase încep a veni jurnaliştii. Le organizez câteva interviuri cu colegii de la PNUD şi cu echipa de creaţie. La scurt timp încep vin și primii spectatori. Mă bucur să îi văd într-un număr atât de mare. Sunt fericită că sala e aproape plină. Cât decurge spectacolul, nu se aude niciun foşnet în sală. Abia după ce se aprind luminile observ că mulţi îşi sterg lacrimile.
După spectacol, o prietenă îmi înmânează invitaţia la nuntă. Mă bucur enorm pentru ea, la vară avem petrecere!
Vineri
Prima dimineaţă de primăvară începe cu un... basm. Tina mă roagă să îi trec în calculator povestea pe care a scris-o până noaptea târziu şi pe care trebuie să o citească azi la lecţia de română. Nu am încotro, mă conformez. Pornesc computerul pe la cinci şi jumătate şi încep a scrie rând după rând. E destul de interesant, mai ales ţinând cont de faptul că trebuia să scrie o poveste despre nişte exponate de muzeu. Peste vreo 20 de minute termin lucrul. Iar între timp, fotograful mi-a transmis imaginile de la spectacolul de ieri. Nu am răbdare să se descarce şi mă uit rapid la ele, după care le mai parcurg o dată, în voie. Parcă retrăiesc din nou evenimentul de ieri.
E aproape ora şapte şi îmi dau seama că am uitat să îl trezesc pe Bogdan şi că riscă să întârzie la şcoală. Mănâncă în grabă şi cere un mărţişor. Scot unul cu o broşă în formă de coş cu flori şi i-l prind la piept. Probabil e încă adormit, pentru că nu ripostează în niciun fel.
După ce copiii pleacă, mă apuc de lucru. Postez fotografii şi mulţumiri pentru cei care au fost ieri la spectacol. Răspund la mesaje. Pe Facebook e plin de flori şi mărţişoare.
Ies frumos de aici şi mă apuc de scris despre Angela, o femeie de vârsta mea, care are şase copii şi două căsnicii ruinate din cauza violenţei. Deşi încerc să nu mă implic emoţional în istoriile pe care le scriu, nu reuşesc chiar de fiecare dată, mai bine zis, eşuez, cam de fiecare dată. Nimeni nu se naşte monstru şi abuzator, aşa cred eu. Unii însă devin aşa pe parcursul vieţii. Oare de ce aleg unii oameni să sacrifice dragostea pentru ură şi de ce pe timp de pace unele femei mor pe frontul conjugal? Sunt întrebări la care nu reuşesc să găsesc răspuns niciodată.
Articolul e aproape gata când revine Bogdan de la şcoală. „Am dat un gol”, îmi spune fericit încă înainte să intre în casă. „Te felicit cu venirea primăverii”, şi îmi întinde două „Brânduşe”, nu flori, dar ciocolate, pe care le-a cumpărat din banii lui de buzunar.