Deşi a rămas în 2008 în faţa ușii închise a NATO, Georgia, fosta republică sovietică care este un candidat ambițios la aderare, nu s-a oprit din drum, ci a continuat să se transforme aşteptând cu multă răbdare o nouă şansă. Cu un război declanşat în acelaşi an ce a lăsat-o practic fără control asupra a două regiuni separatiste, Georgia a depus totuşi eforturi tot mai credibile, în speranţa că, odată cu schimbările mai pe gustul europenilor din interior, ţara va deveni suficient de stabilă indiferent că va fi sau nu în NATO. Când întreb liderul unui ONG local preocupat de perspectivele euro-atlantice ale Georgiei cum le explică euro-scepticilor de ce Georgia nu este deocamdată invitată în NATO, îmi răspunde:
„Să ne uităm la exemplul Estoniei. Cu doi ani înainte de a fi primită, în NATO nu exista încă un consens. NATO nu e Pactul de la Varşovia, unde totul decidea Rusia. Şi estonienilor li se spunea: da, aţi făcut tot ce trebuie, dar nu ne deranjaţi, vremea nu a venit. Deci, erau state care nu erau de acord, dar care şi-au schimbat părerea. Nimeni nu ştie când se va deschide această uşă de oportunităţi. Poate peste un an, dar poate peste cinci. Cine a ştiut de exemplu că URSS se va destrăma? Important e ca atunci când se va întâmpla, noi să fim pregătiţi. În 98 nu am fost şi Rusia ne-a putut specula vulnerabilitățile.”
Și, continuă Giorgi Muckaidze, preşedintele Consiliului Atlantic din Georgia:
„Apoi, până la urmă, aceste obligațiuni sunt importante pentru noi, nu pentru NATO: ne întărim instituţiile democratice, capacitatea de apărare. Vorbim despre dezvoltare, reforme, consolidarea statului. Şi asta este benefic în primul rând pentru noi. La fel e cu participarea în operaţiuni. De ce Georgia trimite ostaşi peste mări şi ţări? Logica este simplă: participând, îţi sporești interesul faţă de tine. Imaginea statului se îmbunătățește. Demonstrezi că nu stai cu mâna întinsă, ci îţi aduci aportul la întărirea securităţii. De exemplu, în Afganistan s-a întâmplat un atac asupra unei unităţi de militari germani, iar georgienii i-au apărat. Au fost mulţumiţi ulterior, iar asta ridică interesul faţă de ţară.”
Deşi două treimi din georgieni declară că îşi doresc aderarea ţării lor la NATO, în rândul minorităţilor etnice, puţin peste 20 la sută din populaţie, părerile sunt mult mai rezervate, spune Arnold Stepanian, preşedintele Multinational Georgia, un ONG de profil. Iar asta ar fi una din multiplele lucruri prin care se aseamănă Georgia şi Moldova.
Ce fac organizaţii, ca ale lui Arnold Stepanian, ca să convingă minorităţile etnice că Georgia nu are alternativă integrării euroatlantice?
„Aceşti oameni vorbesc în special rusește, locuiesc la graniţa cu Rusia şi merg frecvent acolo să muncească, ei trăiesc într-un spaţiu informaţional ostil integrării euroatlantice şi de asta cunosc mai multe despre Ziuganov (Ghenadi Ziuganov, liderul comuniştilor ruşi) decât despre cel mai important ministru georgian. Ce facem noi? Încercăm să le demonstrăm că în lume există mult mai multe culori decât alb şi negru. Şi să le demolăm stereotipurile legate de integrarea euroatlantică. De exemplu, cel mai primitiv stereotip despre acordul comercial pe care şi voi, şi noi îl avem cu UE, este că georgienii pot vinde în UE conform acestui acord doar bananele care, cum se ştie, nu cresc în Georgia. Cu exemple simple, convingătoare, încercăm să le demonstrăm contrariul, că beneficiile comerţului cu UE există şi ele sunt imense.”
I-am întâlnit pe cei doi lideri ai societăţii civile la oficiul de legătură NATO din Tbilisi, un oficiu ce funcţionează în Georgia din 2010 şi care, spre deosebire de situaţia din Republica Moldova, nu a fost şi nu este contestat de vreo forţă politică.
De fapt, pentru mulţi georgieni activitatea acestui oficiu este o demonstraţie clară a faptului că în lumea modernă, NATO înseamnă mult mai multă democraţie şi economie decât militărie, îmi spune Arnold Stepanian.
Din câteva zeci de experţi veniţi din 23 de țări membre NATO să pună umărul la transformările din Georgia, o bună parte sunt economişti sau jurişti. Domeniile lor de preocupări sunt extrem de variate, de la deminarea de teritorii afectate de războiul din 2008, până la o amplă reformă a serviciului public.
Angajări exclusiv prin concurs şi depolitizarea funcţiei publice - acestea ar fi două din priorităţile reformei iniţiate de georgieni cu câţiva ani mai devreme şi la care îşi aduc aportul experţii oficiului de legătură NATO. Şi ei, şi georgienii sunt impresionaţi de rezultatele reformei, dar recunosc că ele ar fi fost mult mai dificile fără măsurile radicale anti-corupţie pe care le-a luat la timpul său ex-preşedintele georgian, Mihail Saakaşvili.
Transformări importante s-au produs cu sprijinul NATO şi în sistemul de apărare al Georgiei. În 2014, în timpul summit-ului NATO din Ţara Galilor, georgienii au solicitat şi au primit suportul aliaţilor pentru o reformă substanţială a acestui sector. Ce anume s-a schimbat în armata georgiană după 2014, dar mai ales după războiul din 2008, îl întreb pe Irakli Biraia, adjunct în comitetul pentru Apărare al Parlamentului georgian:
„Noi construim o armată care să fie capabilă să descurajeze orice agresiune. Toate reformele care s-au produs până acum urmăresc anume acest obiectiv. Avem un buget al apărării care atinge standardele NATO de 2% din PIB. Urmare a unei analize a punctelor vulnerabile, am decis să întărim capacitatea de apărare a statului nostru, să sincronizăm tot suportul extern pentru a-l subordona acestui obiectiv, să reorientăm resursele financiare şi umane de la programe mai puţin prioritare la sporirea capacităţii de apărare.”
Chiar dacă a beneficiat în ultimii ani de suport extern de sute de milioane de dolari, pe care i-a putut investi în industrie, sistemul administrativ, cel de apărare, economie, agricultură, Georgia rămâne neputincioasă deocamdată în faţa celei mai mari provocări: controlul rusesc asupra a 20 la sută din teritoriul său. Recent, administraţia uneia din cele două enclave separatiste a blocat două din trei puncte de legătură dintre regiune şi restul Georgiei.
Nu ar putea georgienii să se descurajeze într-un sfârşit? l-am întrebat pe William Lahue, trimisul NATO să conducă Biroul său de legătură de la Tbilisi :
„E limpede că georgienii ar putea să se decepționeze. Dar au ei oare alternative? Procesul de reforme pe în care Georgia a atins progrese incontestabile îi va da în sfârşit stabilitatea şi bunăstarea pe care şi-o doreşte. Georgienii deja se bucură de regim fără vize cu UE, ei au un acord comercial cu UE, sprijinul NATO creşte, statul se mişcă înainte…
Şi alternativele care sunt? Rusia? Ce a făcut Rusia pentru Moldova? Transnistria? Acesta e un cadou bun al Rusiei pentru Moldova? Armata a 14-ea e un cadou bun?
La fel e cu Georgia. Ce a făcut Rusia pentru ea? A divizat-o şi sprijină nişte regimuri separatiste?
Este important ca oamenii să înceapă să judece, pentru că deseori ei nu fac asta.”
La fel ca William Lahue, şi ministrul georgian al integrării euro-atlantice insistă că Georgia trebuie să se înarmeze cu răbdare:
„Rusia e o problemă globală. Ar fi firesc ca ea să-şi dorească o Moldovă, o Georgie şi o Ucraină stabile. Şi toată lumea încearcă să o convingă că anume asta ar fi în beneficiul ei. Dar actualul regim de la Kremlin procedează exact invers. Nu ne rămâne decât să folosim răbdarea noastră strategică. Pentru că nu putem să ne schimbăm vecinul. Nu ne rămâne decât să aşteptăm un deznodământ. Şi să muncim, să muncim, să muncim,” spune Victor Dolidze, ministrul georgian al integrării euroatlantice.
Cum va reuşi Republica Moldova să profite de oficiul de legătură cu NATO rămâne de văzut. Pentru un jurnalist care a cunoscut experienţa georgiană este limpede că eficienţă depinde în mod prioritar de determinarea ţării gazdă. Funcţionara NATO care vine să conducă oficiul de la Chişinău a lucrat timp de şapte ani în oficiul din Tbilisi. Dar moldovenii, spre deosebire de georgieni, nu-şi doresc aderarea la NATO, prin urmare şi oficiul de la Chişinău va avea cel mai probabil un altfel de rol de jucat.
