Extrem de critic s-au pronunțat la adresa Comisiei și a intregului demers Paul Goma, Ionel Cană și Victor Frunză, fiecare cu motivațiile sale. Cum era de așteptat, includerea sau neincluderea cuiva în Comisie a provocat nu puține asemenea reacții. Merita Paul Goma să fie în Comisie? Evident. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat în martie-aprilie 2006 a dus la ruptura relațiilor, odinioară apropiate și cordiale, dintre mine și celebrul disident. Am scris pe larg, a scris și domnia sa, nu voi adânci subiectul. Fostul disident, poetul și jurnalistul Dorin Tudoran (care refuzase cu politețe, din varii rațiuni pe care, dacă și când va dori, le va da publicității, invitația de a face parte din Comisie) a păstrat o atitudine de scepticism constant, uneori chiar acut, care a fost utilizată (probabil fără voia sa) de către cei care doreau sa minimalizeze demersul. Nu a putut veni la ședința Parlamentului din 18 decembrie unde fusese invitat, a trimis un mesaj președintelui Băsescu în care și-a exprimat sprijinul pentru condamnarea dictaturii comuniste. La acel ceas al denigrărilor isterice, în decembrie 2006, Dorin Tudoran nu a făcut parte dintre detractori.
S-a spus că din Comisie n-au făcut parte istorici, ceea ce era o minciună sfruntată (unul dintre membri a fost acad. Alexandru Zub, fost deținut politic). S-a spus că n-am inclus disidenți (altă minciună, a făcut parte Radu Filipescu). Gh. Funar a spus că am comercializat documente, o calomnie ordinară pentru care l-am dat în judecată și am câștigat definitiv procesul. Oameni pe care îi socoteam prieteni au scris despre „comisii de futilitate publică” și au zeflemisit întregul demers în pamflete pe care, poate, le regretă. Dar au existat și vocile celor care au susținut Comisia și Raportul: Fundația „Ioan Bărbuș”, Fundația „Corneliu Coposu”, Ana Blandiana, Mircea Cărtărescu, Andrei Pleșu, Viorel Padina, Dan Tăpălagă, Dennis Deletant, Tom Gallagher, Doru Mărieș, Valeriu Stoica, Dan Pavel, Ion Vianu, Devis Grebu, Mircea Mihăieș, Tudorel Urian, Rodica Culcer, Sever Voinescu, Andi Lăzescu, Ioana Lupea, Doru Baconsky, Cristian Preda, Grigore Cartianu, Mircea Marian, Răzvan Ionescu, Ioan T. Morar, Mihail Neamțu, Steliu Lambru, Cristian Teodorescu, Cristian Ghinea, Dragoș Aligică, Gh. Grigurcu, Angela Furtună, Dan Turturică, Ovidiu Nahoi, Marta Petreu, Caius Dobrescu, Mircea Sevaciuc, Eugen Istodor, Radu Călin Cristea, Gelu Ionescu, N. C. Munteanu, Florin Toma, Cristian Pătrășconiu, Brîndușa Armanca, Horia Ghibuțiu, Magdalena Boiangiu, Octavian Hoandră, Rodica Palade, Andrei Cornea, Andreea Pora, Petre M. Iancu, George Arun, Andrei Oișteanu, Dan C. Mihăilescu, Marius Vasileanu, Doina Jela, Ștefan Niculescu-Maier, Stejărel Olaru, Petru Clej, Liviu Antonesei, Al. Călinescu, Daniel Vighi, Leonard Oprea, Marcel Tolcea și lista este mult mai lungă. Evident, nu menționez aici luările de poziție publice ale membrilor si experților Comisiei.
Din PSD, atât cât îmi pot aminti, doar trei voci s-au auzit în favoarea condamnării comunismului: Cristian Diaconescu, Alin Teodorescu și Vasile Pușcaș. Adrian Severin, cel care propusese cândva Parlamentului European un document în acest sens, a navigat grațios printre stânci fără a lua o poziție fermă. Între patru ochi, mi-a mărturisit că ne susține, la televizor a recitat linia oficială. Mircea Geoană s-a dezis de ceea ce declarase cu câteva săptămâni mai devreme. Nicio mirare, așadar, că la Congresul PSD, Raportul Final a fost condamnat în unanimitate, deși nu fusese dat publicității. Era cu două săptămâni înainte de ședința Parlamentului, membrii și experții Comisiei Prezidențiale mai lucrau încă la concluzii și propuneri. Dar Ion Iliescu și oamenii săi nu mai puteau aștepta. Pe 18 decembrie, la București, avea loc o conferință a Institutului Aspen (branșa românească era condusă de Mircea Geoană). Am fost invitat să particip, am explicat că nu pot întrucât exact în acea zi avea loc sesiunea camerelor reunite ale Parlamentului. Mircea Geoană mi-a răspuns (era, cred, în jur de 1 decembrie) și mi-a spus că va fi prezent împreună cu oaspeții. Decizia impusă de Ion Iliescu l-a făcut să renunțe la planul inițial. Este vorba de același Mircea Geoană care, într-un interviu apărut în 22, în 2005, susținea ideea unei comisii de analiză a dictaturii comuniste și sugera chiar numele meu pentru a o conduce…
Dacă la un moment dat, în luna octombrie 2006, o singură dată, Gabriel Liiceanu (de care mă leagă o minunată prietenie de idei care a început la mijlocul anilor ’70) a exprimat oral, într-o emisiune de televiziune, unele rezerve față de numirea mea, începând din 18 decembrie 2006 a fost unul dintre cei mai consecvenți susținători ai demersului nostru. La fel și Sorin Lavric. Se citează adeseori un articol al dlui Lavric din Adevărul Literar și Artistic (publicat înainte de decembrie 2006), dar se ignoră deliberat cel puțin trei articole ulterioare din România Literară în care filosoful își exprima susținerea totală pentru condamnarea comunismului (nu mai vorbesc despre ceea ce a scris atât de empatic pe marginea cărților mele). În pofida unor divergențe din anii recenți, trebuie să recunosc sprijinul public acordat Raportului de către doamnele Zoe Petre și Lucia Hossu-Longin.
Istoria receptării Raportului este mult mai lungă. N-am făcut decât să schițez aici liniile de forță care au despărțit atunci apele, spre a relua titlul articolului publicat de doamna Doina Jela imediat după 18 decembrie 2006 în Observator Cultural, o publicație care în anii ce aveau să urmeze a suferit transformări pe care nu le voi comenta hic et nunc.
