Atribuțiile și competențele președinților variază enorm de la un sistem politic la altul.
În general, președintele e mai degrabă o figură protocolară. Există însă și sisteme politice de tip prezidenţial, unde șeful statului reprezintă figura centrală și concentrează mari puteri, ceea ce poate duce la tendințe autoritare.
Asemenea sisteme, dacă lăsăm deoparte Statele Unite și Rusia, se întâlnesc în special în țări africane sau latino-americane, modelul tipic astăzi fiind Venezuela.
La capătul celălalt al spectrului politic sunt țările în care președintele nu are decât un rol onorific, ceremonial și moral, fără nici cea mai mică atribuție politică, țări precum Grecia, Germania, Italia, Israelul.
În Germania preşedintele nu are nici o putere, în schimb şefa guvernului actual, Angela Merkel poate exercita o reală influenţă şi are atribuţii care în Franța sau România i-ar reveni preşedintelui.
În sfârșit, la mijlocul spectrului se situează pe lângă sistemul politic parlamentar, cel semi-prezidențial, modelul clasic fiind aici Franța. Modelul francez a fost imitat și adaptat de România.
In democrații fragile, însă, cum sunt mai toate republicile foste sovietice cu excepția țărilor baltice, tradiția autoritară face ca o persoană (în general președintele, dar în cazul lui Putin și al rocadei lui cu Medvedev raportul de forțe era identic chiar și atunci când Medvedev era președinte), o singură persoană concentrează esențialul puterii.
Așa funcționează consensul colectiv. Acolo unde legalitatea este însă respectată, fie și la suprafață, se poate ajunge la mari blocaje și impasuri constituționale între instituții.
Așa se poate întâmpla în sisteme politice prezidențiale, sau semi-prezidențiale, în care președintele și guvernul reprezintă partide politice, sau coaliții, rivale.
România a cunoscut asta foarte bine în ultimii ani ai președintelui conservator Traian Băsescu, aflat într-un conflict permanent cu guvernul condus de socialistul Victor Ponta.
La fel, în Ucraina președintele de atunci Viktor Iușcenko a fost obligat să-l numească în 2006 prim ministru pe cel mai mare dușman al său, Viktor Ianukovici.
In Franța, s-a întâmplat chiar ca o asemenea coabitare să fie precipitată, grăbită, produsă s-ar putea spune printr-o eroare de apreciere politică a președintelui.
Fostul președinte francez Jacques Chirac, pe vremea când mandatul prezidențial era încă de șapte ani, în 1997 a ținut să dizolve Parlamentul, în contextul unor greve, sperând să obțină o majoritate parlamentară mult mai solidă pentru formațiunea lui conservatoare, în cei cinci ani de mandat ce îi rămâneau.
In loc de asta, în alegerile anticipate - care nu erau deloc necesare - au câștigat socialiștii, ei rămânând la putere cinci ani, cadou politic neașteptat care a dus la o coabitare extrem de dificilă.
Chirac calculase astfel foarte greșit atunci când a decis să folosească prerogativa sa prezidențială de a decide dizolvarea parlamentului.
Chirac încercase să-l imite în asta pe predecesorul său, François Mitterrand, care cu un deceniu inainte, în 1988, făcuse exact același lucru, dizolvase parlamentul pentru a scăpa de guvernul de dreapta care atunci era condus… de el, de Jacques Chirac.
Numai că acolo unde Mitterrand reușise, în cazul lui Chirac totul s-a întors împotriva lui și a trebuit să conducă cinci ani cu un guvern ostil și un parlament în permanentă sfâșiere internă.
Așa încât, pe lângă prerogativele reale, concrete, într-o democrație contează enorm și personalitatea actorilor politici.
--------------------
Chiar dacă a fost ales prin votul direct al cetăţenilor noul preşedinte al Republicii Moldova nu va avea atribuţii mai largi faţă de predecesorii săi, votaţi de membrii parlamentului.
Odată cu revenirea la alegerile directe ale şefului statului, dupa o pauză de două decenii, s-a modificat doar modalitatea de alegere a preşedintelui, nu şi competenţele pe care le are.
Republica Moldova rămâne în continuare un stat cu regim parlamentar, cu un preşedinte nici suficient de puternic, dar nici prea încorsetat, în raport cu legislativul, afirmă mai mulţi experţi.
Preşedintele, care este şi comandantul suprem al forţelor armate, are atribuţii în două domenii majore - apărare şi securitate.
Doar că orice decizie în aceste domenii urmează a fi cel puţin coordonate cu Parlamentul.
Şeful statului are atribuţii importante şi în domeniul politicii externe. El acreditează ambasadorii însă doar la propunerea Guvernului. Preşedintele poate negocia şi încheia tratate internaţionale, numai că acestea urmează a fi ratificate de Parlament.
Legislativul are ultimul cuvânt de spus şi în ce priveşte iniţiativele legislative ale Președintelui.
Totodată, şeful statului nu poate propune proiecte de legi care ar viza revizuirea Constituţiei. Iniţiativele sale legislative nu pot viza nici propuneri de majorări de pensii sau salarii sau noi locuri de muncă. Aceste domenii sunt de competenţa exclusivă a cabinetului de miniştri. Şeful statului poate iniţia referendumuri, însă doar consultative, care nu produc efecte juridice directe.
Pe de altă parte, preşedintele îşi poate exprima dezacordul faţă de unele decizii ale parlamentarilor prin refuzul de a le promulga sau contestându-le la Curtea Constituțională.
O altă prerogativă a şefului statului, considerată a fi oarecum „bizară” în condiţiile unei republici parlamentare de care se conduce Republica Moldova, este dreptul exclusiv al președintelui de a dizolva parlamentul.
Doar că şi în acest caz câmpul de manevră este limitat. Şeful statului poate dizolva parlamentului numai în cazul imposibilităţii desemnării guvernului din cateva tentative sau dacă timp de trei luni legislativul este nefuncţional, adică nu poate găsi consens ca să adopte legi.
Președintele e cel care desemnează prim-ministrul, nu înainte însă de a consulta fracţiunile parlamentare. Preşedintele Curţii Constituţionale, Alexandru Tănase, a precizat într-un recent interviu la Europa Liberă că şeful statului poate să neglijeze recomandările legislatorilor doar în cazul în care deputaţii nu au constituită o majoritate parlamentară.
Puţinele decizii pe care şeful statului le poate lua de sine stătător sunt mai curând simbolice, cum ar fi să confere decoraţii şi titluri de onoare, să acorde graţiere individuală. În rest, preşedintele chiar dacă se declară în opoziţie faţă de parlament şi de guvern trebuie să coabiteze cu cele două entităţi, spune expertul în drept Constituţional, Alexandru Arseni:
„Sunt atribuţii care sunt chemate să stabilească un echilibru între aceste trei forţe, executiv şi legislativ. Cu puterea judecătorească mai puţin, pentru că preşedintele numeşte judecătorii la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.”
Teoretic, preşedintele poate intra în confruntare cu celelalte instituţii ale statului, dar în limitele Constituţiei, în caz contrar riscă să fie suspendat din funcție de Parlament.
Urmare a unei recente decizii guvernamentale şeful statului ar putea obţine noi împuterniciri şi anume să numească procurorul general la propunerea Consiliului Superior al Procurorilor, să desemneze judecători la Curtea Supremă de Justiţie, dar şi un magistrat la Curtea Constituţională. Pentru asta e nevoie de modificări în Constituţie, pe care le poate opera doar o majoritate de cel puţin 61 de deputaţi.
