Sunt necesare, cred, la acest ceas al rememorării Revolutiei Maghiare câteva cuvinte despre Ion Iliescu. Am meditat de-a lungul anilor asupra rolului personalităților politice în marile rupturi care au determinat prăbușirea sovietismului. Deși în dialogul purtat cu el în 2003 am adus în discuție numele lui Imre Nagy, Ion Iliescu a preferat să se abțină de la o judecată de valoare. Pentru Alexander Dubček a avut vagi cuvinte de prețuire, acesta rămăsese comunist. În mintea lui Iliescu, Nagy comisese suprema transgresiune, anulase tabuul rolului conducător al unui partid predestinat, în virtutea „legilor istoriei”, să oblige milioane de oameni să-i urmeze programul utopic. Având de ales între logica aparatului și chemarea străzii, Nagy a mers cu strada. A plătit cu viața pentru această opțiune, un pariu existențial care a răscumpărat, cred, păcatele tinereții.
Nu întâmplător, în „Jurnalul fericirii”, Nagy este singurul comunist (ori mai precis, ex-comunist) pentru care N. Steinhardt își mărturisea admirația. Scria el că în acele fatidice zece zile din 1956, Nagy nu și-a schimbat doar crezul politic de-o viață, ci și-a transformat sufletul. Ion Iliescu a procedat exact invers. A aplicat fără murmur poruncile grupului Dej, a condamnat insurecția populară de la Budapesta drept o „contra-revoluție”, a condus, in colaborare cu Securitatea, represiunile anti-studențești. A fost răsplătit cu o vertiginoasă carieră in aparatul UTC, apoi in acela de partid. Nu a fost niciodată un spirit reformator. Mai puțin incult și obtuz decat alti birocrați, era in egală măsura un sclav al certitudinilor bolșevice. Suveranitatea poporului nu a insemnat și nu inseamnă nimic pentru acest leninist impenitent. Este visceral ostil pluralismului.
După 22 decembrie 1989 și în ianuarie 1990, în acele săptămâni cruciale pentru destinul democrației românești in statu nascendi, Iliescu a patronat regruparea revanşardă a nomenklaturii, reconstituirea poliției secrete, atacurile împotriva formațiunilor democratice și a societății civile. Omul ucis alături de trei din camarazii săi cei mai apropiați în iunie 1958, la Budapesta, a avut curajul să se despartă de trecutul plin de minciuni, crime, intrigi și comploturi.
În timpul detenției de la Snagov, Nagy a formulat nu numai o nouă viziune despre relațiile dintre statele socialiste, complet opusă hegemonismului sovietic, dar și o filosofie politică opusă autoritarismului iacobin de sorginte leninistă. Era vorba de o viziune non-maniheistă, eliberată de constrângerile procustiene ale „spiritului de partid” (partiinost). Nagy a acceptat compromisul politic în chip onest, nu ca un subterfugiu menit să asigure recuperarea ulterioară a pozițiilor pierdute. A renunțat la pretenția omniscienței și a infailibilității cognitive, proprii totalitarismului. În limbajul adversarilor săi, a devenit un „renegat”.
Spectrul lui Nagy îl va fi urmărit nu doar pe Kádár, dar și pe Iliescu, cel care, cum spuneam, între 1956 și 1960, a făcut carieră în organizația comunistă de tineret, alături de Virgil Trofin, organizând pogromuri politice împotriva studenților rebeli. În anii cât a fost președinte, Iliescu a învățat retorica democratică, dar angajamentul său anti-totalitar a rămas unul strict formal. Mentalul său este în continuare impregnat de sumbre viziuni legate de forțe „dușmănoase”, continuă să-și stigmatizeze inamicii și să se opună decomunizării veritabile. Psihologic, politic și moral, Ion Iliescu este opusul modelului simbolizat de Imre Nagy.
