În Italia, în apropiere de Verona, se păstrează o arhivă practic necunoscută cercetătorilor istoriei muzicii românești: programe de concert, corespondență, fotografii, toate ale unui celebru la timpul său clarinetist și dirijor elvețian, Antoine-Pierre de Bavier. A întreținut relații de prietenie, între alții, cu Dinu Lipatti, Clara Haskil, George Enescu. Fragmente dintr-un interviu cu fiica muzicianului, Rose-Noël de Bavier, într-o evocare, în parte anedoctică, a cîtorva amintiri despre prietenii români ai clarinetistului:
Am cunoscut-o pe Rose-Noël de Bavier, într-o seară de sfîrșit de vară, la ore tîrzii, după sute de km de condus mașina, și, după doar cîteva cuvinte schimbate, am rămas fascinat de distincția și amabilitatea ei, de lumea muzicală ce a înconjurat-o și o înconjoară încă în vila familială, situată nu departe de Verona.
Părinții ei, Antoine-Pierre și Magdi de Bavier, el elvețian, ea originară din Ungaria, au fost amîndoi clarinetiști, iar în tinerețea lor, în anii celui de-al Doilea Război Mondial s-au împrietenit cu pianiștii Clara Haskil și Dinu Lipatti, abia sosiți în Elveția. Antoine-Pierre de Bavier a cîntat pentru prima oară alături de Lipatti la începutul anului 1944, în localitatea balneară Crans-Montana din cantonul Valais, așa cum o atestă un program de concert pe care mi l-a arătat din arhivă distinsa mea gazdă.
Am întrebat-o pe Rose-Noël de Bavier în ce condiții a avut loc concertul:
„Erau împreună la sanatoriul de la Crans-Montana, La Moubra, amîndoi bolnavi - tatăl meu suferea de o tuberculoză care îl imobiliza -, Lipatti era și el bolnav, și dădeau împreună concerte de muzică de cameră, Lipatti la pian, tatăl meu la clarinet; uneori invitau atît lume din Montana, cît și de pretutidndeni, fiindcă Lipatti era pe cale de a deveni marele muzician, iubit, adorat... În ce mă privește, la epoca aceea încă nu existam și rămîn cronici ale criticilor, în ziare, care au scris despre eveniment și o scurtă telegramă trimisă de Lipatti și soția sa, la nașterea mea.”
Cum o atestă un program din arhivă, concertul a avut loc la 26 februarie 1944, iar cei doi muzicieni au cîntat împreună Sonata în fa minor, nr. 1 pentru pian și clarinet de Brahms, intercalată într-un recital al lui Lipatti, ce a inclus piese de Händel, Beethoven (sonata Aurora), Chopin, Liszt, Ravel și Manuel de Falla.
La concert a fost atunci de față și o soră a mamei lui Rose-Noël de Bavier, care mai trăiește încă la New York. Cu cîteva zile înainte de discuția noastră, nepoata ei i-a spus că va avea prilejul să evoce în curînd concertele lui Antoine-Pierre de Bavier. Rose-Noël:
„De partea maternă sînt pe jumătate maghiară, iar sora mamei locuiește încă la New York; este bolnavă, dar are o minte clară asemenea unui cristal. I-am spus, imaginează-ți că vom vorbi despre Lipatti, iar ea mi-a răspuns: ah, îmi amintesc atît de bine de Lipatti! Era un tînăr atît de chipeș!”
Am întrebat-o pe dna Rose-Noël de Bavier cum era amintită Clara Haskil în familia sa:
„Au cîntat împreună în duo, tata la clarinet și Clara Haskil la pian. Știu că Clara Haskil îl iubea enorm de mult pe tatăl meu și că mama devenise bănuitoare în ce o privea, uneori, cu toate că ea era, bineînțeles, mult mai în vîrstă. Mai tîrziu, în familie a devenit un soi de ritournelle, de frază repetată, atunci cînd tata vroia să ascundă ceva, mama îi spunea: „Deci, vrei iar să-mi spui că ai fost cu Clara Haskil la repetiție?...”
Primul concert cu Clara Haskil pare să fi avut loc într-un studio al Radiodifuziunii Elvețiene, la 15 iunie 1944 și a fost difuzat de radio, cum o atestă un alt extras de program.
Antoine-Pierre de Bavier a fost legat și de George Enescu, o întîlnire mai îndelungată avînd loc în 1951 la Accademia Chigiana de la Siena, unde compozitorul român dădea cursurile de vioară și îl avea ca elev, între alții, pe Utto Ughi, iar tînărul clarinetist, pe cele de muzică de cameră, fiind student, concomitent, la cursul de dirijorat.
Rose-Noël era încă un copil, de unde și o ultimă amintire cu haz:
„Tata dădea cursuri de muzică de cameră, iar prezent era și micul Utto Ughi, care avea, poate, 5-6 ani. Noi ne petreceam vacanța într-o vilă în apropiere de Siena, locuind cu părinții lui Ughi. Vedeam mereu un domn care mergea în apropierea de Accademia și care era, foarte, foarte, extrem de curbat de spate, și care era... Enescu.
La vremea respectivă copil, nu îmi dădeam seama de cine este vorba - eram înconjurată numai de muzicieni, iar pentru mine toți erau același lucru; dar eram deosebit de impresionată de acest domn bătrîn care mergea atît de aplecat și am început să-l urmez, mergînd la fel, foarte aplecată, ca să văd ce efect are să vezi pămîntul de la o distanță atît de mică...”
