Aron Appelfeld, scriitor israelian originar din Bucovina, cunoscut și publicat încă înainte de 1989 în România, iar ulterior tipărit de mai multe edituri, începînd cu Polirom, dar și Hasefer și Univers, a fost, zilele acestea, subiectul unui emoționant omagiu sub forma unui film documentar difuzat de postul de televiziune France 3. Realizat de regizorul Arnaud Sauli, pentru compania Dublin Film, pelicula intitulată „Kaddish pentru orfelini”, a evocat destinul și motivațiile scrierilor lui Aron Appelfeld, relatate de el însuși, în principal traducătoarei sale în limba franceză, Valeri Zenatti...
Născut în 1932 în târgul Sadagura, astăzi Sadhora, în imediata vecinătate a Cernăuțiului, într-o familie de evrei de cultură germană, tînărul Appelfeld vorbea limba germană cu părinții săi, idișul cu bunicii și limba
ucraineană cu sătenii. Mama și bunica sa aveau să fie ucise, împreună cu numeroși alți evrei locali, în iulie 1941, la reintrarea trupelor antonesciene în Bucovina de Nord, iar tatăl său, deportat o lună mai tîrziu în Transnistria. Avea să supraviețuiască războiului, convins că tatăl său de care fusese despărțit, a murit, și în 1946 pleca împreună cu alți refugiați spre Italia, de unde a ajuns în cele din urmă în Israel. Avea să-și regăsească tatăl, emigrat și el în Israel, 15 ani după ce fuseseră separați...
„Nu scriu cărții - spune Appelfeld în film - scriu o sagă a poporului evreu, scriu despre un secol de singurătate evreiesc. Am aspirat întotdeuna la a descrie binele, umanul. M-am abținut să descriu cruzimea goală... și dacă m-am abținut e fiindcă mă gîndesc că o artă fără compasiune, una indiferentă față de oameni, este o artă de care te poți îndoi...”
„Cînd am ajuns în Israel, supraviețuitorii [Holocaustului] nu erau primiți cu bucurie, ideologia îi vroia, dar eram un copil ajuns într-un chibuț. Nimeni nu m-a întrebat niciodată: cine ești, de unde vii? Ce se aștepta atunci de la refugiați, în special de la tineri, - aveam 14 ani cînd am ajuns în Israel - se aștepta de la un tînăr să se topească în mitul eroic al țării, ca agricultor, ca soldat. I se cerea imperativ să se dezbrace, să se dezbare de trecutul lui... Deviza era: aici se construiește evreul nou, iar eu eram atras de evreul vechi... Dar nu aveam cuvintele pentru a o spune.”
Și continuă scriitorul: „Este interesant să vezi că, în cea mai mare parte a lor, cărțile despre al Doilea Război Mondial, despre ce este numit Shoah, sînt cărți de istorie. Există foarte puține cărți despre interioritatea supraviețuitorilor, fiindcă pentru ei era greu să vorbească; și de la ei am învățat ce este tăcerea. În artă, tăcerea, liniștea, este mai importantă decît cuvîntul. Cuvîntul are slăbiciuni, liniștea este expresia veritabilă - asta am învățat de la ei...”
Extras din documentarul omagiu difuzat de France 3 (Source: Dailymotion)
Povestindu-și trecutul, Aharon Appelfeld își amintește: „frica a început atunci cînd am auzit focuri de armă și strigăte, că mama și bunica au fost asasinate; eu am fugit, am sărit pe fereastră în cîmpul de porumb, tata m-a căutat și m-a găsit acolo și am plecat amîndoi la Cernăuți. Apoi am fost trimiși pe jos în lagăr, întîi cu trenul, iar apoi am mărșăluit. A fost un marș al morții, foarte mulți au murit pe drum, în special copii. Era toamnă, se împotmoleau în noroi și nimeni nu mai reușea să-i salveze. Am avut noroc, că tata m-a luat pe umerii lui și m-a salvat, alți părinți nu aveau puterea de a-și purta copiii, iar aceștia s-au înecat în noroi... Toate astea mă speriau [...] În lagăr nu au rămas decît femeile, copii, bătrînii și am înțeles că dacă rămîn voi muri. M-am urcat pe îngrăditura lagărului și am sărit în pădure. Cu cît erm mai în primejdie, cu atît șansa unei ieșiri se micșora, iar mie îmi era frică...”
La Ierusalim, învățînd limba ebraică, povestește Appelfeld, avea să facă întîi o listă - unde s-a născut, strada, numele părinților, ale rudelor, pentru a înțelege în cele din urmă că era un orfan, toți fuseseră omorîți... Așa a început să scrie, într-o limbă învățată cu greu, spune el, dar care avea să-i devină a doua limbă maternă, adoptivă, a cărei muzicalitate și ritmică l-au ghidat în a-și găsi propria expresie, tatonînd de la un cuvînt la altul, fredonîndu-și textul...
„Muzica mă ghidează, ea e cea care mă ajută să găsesc cuvintele juste , ea îmi spune: „nu, nu e cuvîntul bun, există unul mai apropiat de ceea ce vrei să spui...”
O mărturie și un omagiu demne de a fi văzute de toți amatorii de literatură bună și de istorie în relație cu spațiul românesc. Edițiile cărților sale de la „Polirom” sînt epuizate în depozitele editurii, dar nu și în librării și Badenheim 1939 sau Povestea unei vieți, distinsă în 2004 cu Premiul Medicis pentru literatură străină, merită citite cu prioritate.
