Născut în 14 iulie 1991 la Chișinău. A absolvit nouă clase la Liceul Teoretic Traian, după care și-a continuat studiile în Italia. A absolvit Liceul științific Galileo Galilei, provincia Como, după care se înscrie la universitatea politehnică din Milano. Actualmente este student la facultatea de inginerie pe construcții și arhitectură. În 2009 debutează cu o poezie în cartea „Children’s High Level Group” și în 2010 ocupă locul întîila un recital de poezie – creație proprie – pe sector (organizat de Direcția Cultură) și locul trei pe municipiul Chisinau. În 2014 publică placheta „Flori cu versuri pe petale” și ulterior, în septembrie 2015, publică romanul „Sunt și eu STEA”, ambele la editura Pontos.
Luni
Am o pasiune specială pentru poezie, și mă cufund în versurile ei când viața mă lovește cu ciomagul nevoilor: „Ieri bunica'-n casă străină m-a dus/ M-a îndrumat să sărut sfânta carte/ Mi-a dat lumânare și-n lacrimi a spus: / E timpul să te-mbolnăvești de moarte”.
Din curiozitate și în căutare de experiență nouă am decis să încerc să scriu și proză, dând naștere astfel primului meu roman „Sunt și eu STEA”. Pe 22 august îi pregătesc o lansare de carte, așa încât ziua de luni am dedicat-o invitaților. Au mers bine până în clipa când unul dintre scriitorii basarabeni, cu renume de altfel, la invitația mea a răspuns într-un mod curios: „da’ el mie îmi trebuie? Da’ EL mie îmi trebuie?”Avea dreptate, cine ar fi interesat de un roman cu autor începător?, de un scriitor fără experiență?! Nu știam ce să-i răspund. Nu puteam nici măcar să-mi explic de ce totuși cei cărora le-am telefonat mai devreme mi-au acceptat invitația chiar de nu mă cunosc și erau conștienți că-i invit la prima mea carte de proza!? Nu am găsit răspuns dar cred că același motiv se ascunde și la întrebarea ce mi-a adresat-o una din primele cititoare ale romanului: de ce la ai tăi 20 de ani ai scris o carte despre Moldova, despre suferința istoriei sale, despre răzbunare întru schimbare: de ce nu un roman de dragoste, unul fantastic, sau de aventuri... și mai ales de ce în română? Ești plecat de 4 ani în Italia și cunoști atât de bine și italiana, și engleza: de ce în română?
Nu e ușor sa te afirmi în Moldova, și nu doar ca tânăr scriitor, dar în orice domeniu: sunt probleme cu locurile de muncă, cu nivelul de studiu, cu corupția din învățământ, cu prețurile ce cresc indirect proporțional cu salariile: și-i păcat că-s probleme de ani de zile și încă nu au fost soluționate, dar și mai mare păcat, și rușine, că nu-s unicele probleme cu care se înfruntă Republica Moldova, și deja împlinim, cum se lăudară spre seară la buletinul de știri niște moldoveni: „25 ani „frumoși” de independență” În ce constă de fapt frumusețea? În titlul de independență sau în modul indecent și sărac de trai? „Mai bine o zi trăită destoinic în picioare, decât o viață întreagă în genunchi.”
Marți
Dimineață o prietenă mi-a trimis o poezie și mi-a cerut părerea. Știe că nu sunt poet experimentat, și totuși m-a rugat mult să o comentez: așa suntem noi, cei de jos, idoli unii pentru alții. Nu cred că cei din virful puterii pot înțelege de ce noi cei de la firul ierbii suntem egali intre egali.
Amiaza am petrecut-o în centrul capitalei, în căutare de invitați pentru lansarea cărții. La fiecare al doilea pas puteai zări un mire cu ochii pe mireasă, pândiți de-un fotograf. Spontan mi-a venit idea de a face și eu „o ședință foto” cărții mele „ Sunt și eu STEA” cu peisajele din Chișinău, dacă tot vorbește despre suferința Moldovei: da, da, o ședință foto unei cărți: de ce nu? Prin ce omul îi mai deosebit ca o carte personificată? Trăim într-o lume în care zi de zi suntem obligați să facem aceleași mișcări: casă, școală, casă, sau casă, lucru, casă. Pe zi ce trece devenim tot mai mecanici: ne limităm să îndeplinim ce ne este scris, mai bine zis dictat, dar și mai bine zis ceea ce fac ceilalți. Și prin ce ziceai că ne deosebim de o carte?
Făceam o altă fotografie în fața catedralei din Chișinău când am auzit o doamnă mai în vârstă, pe picioare și destul de sănătoasă, certându-se cu niște flăcăi. „Ia-uite la dânșii, nesimțiții”… O întreb ce s-a întâmplat la care ea răspunde: „da’, ia, uite, tinerii ăștia nu vor să mă ajute… da bătrânii trebuie ajutați… nu-i așa?” „Sigur că da”, îi răspund, gata să o întreb și cu ce s-o ajut când îmi tăie replica cu o voce sprintenă și deloc pătimitoare: „dă și tu babei niște lei, ni trebui pentru medicamente… D-zeu de sus o sa te vadă și o să-ți dea înzecit… ” Cum ne joacă la psihologie cerșetorii, și noi, neam credincios și milos, îi credem. Îi zic „Nu dau bani…”, la care ea adaugă: „ U-u-u, ce ești de rău, D-zeu te vede și-o să te pedepsească” și pleacă… Probabil era un alt truc de a mă face s-o urmez și-a-i da un ban, dar nu jucam rolul de jertfă in piesa sa de teatru.
Spre seară, întorcându-mă acasă, mă oprește un tânăr, cu o față umflată: „Iartă-mă, ai te rog un minut liber să mă asculți!?” „Sigur” îi răspund, fără să-i întorc spatele, i-am dat o șansă, poate totuși înșelau ochii săi tulburați de beție. „Vezi tu eu deja de opt ani nu m-am întors acasă la nord…” Am realizat îndată ce urma și l-am oprit: „Nu am bani”, la care el se întoarse și pleacă…
„Lacomă-i lumea, nicicând nu-i sătulă, /De n-are-și dorește, de are mai vrea, /Așteaptă să-i curgă mierea în gură/ De pe urma celor ce știu a lucra.”
Cerșitul e o altă gravă problemă cu care se înfruntă Republica Moldova: nu de ieri și nici de mai alaltăieri. Nu zic, sunt cerșetori și peste hotare, dar nu te mint în ochi ca la noi. Nimeni nu mă crede când zic că cerșetorii au un venit mai mare ca medicii și profesorii. De ce? Pentru că știu să fie impudenți.
Miercuri
M-am trezit cu ceață în ochi. În grabă mi-am băut ceaiul cu gheață și tot în grabă am părăsit casa. Am urcat grăbit în microbuz și tot grăbit îl tot schimbam până într-un final am ajuns la stația dorită: Cimitirul Sf. Lazăr. Stop! De ce mă grăbesc? Nu sunt pe orar și nici planuri pe ziua de azi nu am, cu excepția vizitei la cimitir: de ce totuși mă grăbesc? În mod mașinal, fără să realizez, făceam și eu ceea ce făcea mulțimea dimprejur: fugeam grăbit. Dar de ce? Probabil e o deprindere adaptată în timp la grijile și nevoile ce le avem zilnic, la întârzierile și regimul nesănătos de activități ce singur ni-l programăm. Și așa trece și viața: în fugă, până ajungem acolo unde pleacă toți cei norocoși – într-o groapă de cimitir. Am redus viteza la pas și căutam cu privirea mormântul căruia să-i dăruiesc două garoafe. Am mers cartiere întregi și tot nu dădeam de el: câte cruci și câte vieți de oameni plecați.
„Bulgări de țărână-n el or s-arunce / Lăsându-l pustiit să zacă-n pământ... / O să-i pună la căpătâi o cruce / Și tot mai rar, veștede flori la mormânt.”
Cimitirul Sf. Lazăr e cu adevărat un oraș al morților: de mirare că străzile de acolo nu au fost încă botezate, ci doar număr de cartierelor s-au dat (dar cred că-i o chestiune de timp). Însă nu străzile cu gropi, ci crucile m-au impresionat, sau mai degrabă monumentele înalte cât doua etaje.
De răfuiala ce se face prin cimitire de Paștile Blajinilor nici nu pomenesc: o altă fățărnicie moldovenească (din an în an rochii cât mai elegante și pomeni tot mai puține). Și la ce bun?
Joi
Mi-am marcat această zi a săptămânii prin participarea la lansarea volumului al doilea al cărții „Forța iubirii” de Ana Onică, o autoare specială cu harul de a scrie. Am fost plăcut impresionat de actrițele de la teatrul Eminescu ce au recitat frânturi din roman împreună cu odraslele lor, dar și m-a emoționat și mai mult comentariul literar al domnului Gabriel Mardare în privința romanului. Nu m-am putut abține să nu intervin spre final pentru a felicita autoarea și a-i mulțumi pentru ceea ce scrie. „Arta este fiica libertății”, spunea Schiller și țara noastră speră astăzi într-o eliberare de tiranii politici, deci trebuie mai mult ca niciodată să promovăm arta: cred că ea, împreună cu istoria, este tezaurul cu care se poate mândri un neam. Arta este un mod indirect de a spune adevărul, văzând că față în față nu avem curaj, sau mai de grabă ne este frică de consecințe și impactul pe care-l va avea la autorități. Dar de ce trebuie să ne fie frică? De călătorim în trecut, cu secole în urmă, când se formau primele cete de oameni, se alegea un lider nu cu scopul de a-și arăta puterea, dar pentru a-i proteja pe semenii săi, pentru a-i sluji și pentru a-i îngriji, azi însă politica a luat o altă întorsătură: noi suntem noi cei care slujim autoritățile, le îngrijim și muncim pentru ele ca să ducă un trai ca al oligarhilor internaționali.
Păcat că mulți din cei care călătoresc și văd viața de peste hotare trag concluzii greșite și gândesc bolnăvicios. Când mă întorceam de la lansare, în troleibuz, din întâmplare am auzit discuția dintre două doamne: „Îți spun eu, nu-i chiar atât de scump pe cât zici, chiar îi foarte ieftin: ni-o hrănit și cu felu’ întâi, și doi, și băuturi… Eram trei și am plătit la sfârșit doar 1058 de lei, asta îi foarte ieftin, 1058 de lei asta vreo… 50 de Euro, și în Italia, acolo la noi, cu 50 de euro la restaurant saturi numa’ o persoană…” Aș fi vrut să intervin, dar m-am abținut, ar fi fost nepoliticos să intervin într-o discuție străină. Avea dreptate, 50 euro ar fi foarte puțin pentru a îndestula trei persoane la restaurant, doar că nu în Moldova, ci in Italia, unde și salariul este în medie de 1500 euro, și nu lei. Ar fi și în Moldova ieftin, de ce nu, 1000 de lei pentru trei la restaurant, dacă s-ar fi și un salariu de 33.000 de lei (1500 euro) ca peste hotare.
E păcat de cei care emigrează, rămâne Moldova fără meseriași, dar și mai mare păcat e de cei care rămân în țară și nu au posibilitatea să plece, să vadă cum e un trai „decent” în alte țări și să poată face o comparație. Precum menționez în romanul „Sunt și eu STEA”: „Doar cel ce vede infernul, poate înțelege cât e de frumos paradisul.”
Vineri
Dimineata eram deja la Palatul Republicii sa-mi înregistrez participarea la congresul diasporei. Nu aveam intenția să particip activ la congres, unii îl critică ca fiind „ o întâlnire de uns ochii emigranților ca să mai trimită ruble în țară”, căci cu toți știm că o mare parte din economia republicii Moldova se bazează pe veniturile celor de peste hotare, de aceea prefer să mă țin departe de politică. Conștient că la congres va fi și o expoziție de cărți a autorilor emigranți, priveam participarea ca ultima stație de invitați pentru lansarea cărții mele.
Deschiderea a inceput cu imnul Republicii Moldova. Dupa cuvântul de salut al președintelui Parlamentului, Andrian Candu, și al prim-ministrului, Pavel Filip, a început dialogul între diaspora Republicii Moldova și guvern. Au urmat intervenții atât din partea miniștrilor cât și a reprezentanților de diasporă din mai multe țări. Un moment plăcut a fost sesiunea deschisă de întrebări: e interesant să vezi moldoveni plecați peste hotare de ani buni, dar cărora le pasă de țara natală, se reîntorc acasă și caută să îmbunătățească Moldova.
La terminarea congresului am constatat că Moldova e nevoiașă ca un cerșetor de pe stradă, și cred că cea mai fatală greșeală a moldovenilor emigranți este să-i dea bani. Dacă se vrea cu adevărat să se facă un bine unui cerșetor neajutorat, atunci nu trebuie să-i dai bani, ci să-l ajuți cu ce-i lipsește: dacă îi e foame să-l hrănești cu-n colț de pâine, de n-are adăpost să-l ajuți la construit o casă, de-i bolnav să-l duci la un doctor. Banii care îi dai nu-ți garantează vindecarea sa, dimpotrivă - puterea banului ademenește spre vicii.
A venit momentul să-mi prezint și eu cartea scrisă. Nu eram unicul: autori emigranți ce scriu despre Moldova și dorința unei schimbări sunt mulți, și sunt mândru că nu duc această luptă de unul singur. Vreau, și încerc, să mișc Moldova din loc, să împing Moldova înainte! În câteva zile plec înapoi la studiu în Italia; nici n-am plecat că deja sunt cu gândul la întoarcerea acasă. „Plecarea nu mi-i din plăcere,/ Plăcerea nici nu vrea plecare,/ Nevoia îmi este durere - / Durerea nu-mi știe iertare.” Mă voi întoarce, și când mă voi întoarce, căci fără dubiu mă voi întoarce, voi avea grijă să mă întorc cu schimbare: sunt optimist și cred că Moldova lui Ștefan poate reînflori.