În vârful unui deal, aproape de port, pe locul în care rușii își stabiliseră un punct de comandă în perioada războiului ruso-turc din 1828-1829, în care Varna a fost capturată pentru scurtă vreme de armata țarului, se află cel mai mare monument din Bulgaria.
Zece mii de tone de beton și aproape 30.000 de muncitori au lucrat la punerea lui în operă. Ideea construirii acestui monument a fost lansată la începutul anilor ’50, în perioada în care, în fiecare oraș din țară se construiau monumente dedicate Armatei Roșii eliberatoare. Nikolai Țanevski, fost profesor de filosofie, care conduce o mică afacere și e pasionat de istoria orașului său natal, povestește că proiectul și punerea lui în aplicare au durat atât de mult încât în final, numele imensei statui nu a mai putut fi legat de război și așa s-a ajuns la titlul „Monumentul prieteniei ruso-bulgare”.
Când m-am dus să-l admir, vreo 15-20 de persoane urcau în fugă cele 300 de scări care duc în vârful dealului, ca parte din antrenamentul lor, iar sus am găsit diverse grupuri de tineri, care beau și fumau iarbă. Înainte să merg spre locul simbolic al prieteniei dintre cele două popoare, Țanevski mi-a spus că încearcă de multă vreme să afle din arhive ce directive au stat la baza acestei „creații” și ce anume erau obligați sculptorii și arhitecții să transmită prin opera lor. Monumentul are două aripi uriașe, pe una dintre ele se văd soldații Armatei Roșii, care au venit să salveze țara, iar pe cealaltă trei femei care-i întâmpină: una are pâine, a doua are flori, iar a treia își ține mâinile în dreptul organelor genitale. Concluzia lui Țanevski este că „nu doar femeile bulgare erau pregătite să le dea totul rușilor, ci Bulgaria întreagă era gata să-i dea fratelui mai mare tot ce și-ar fi dorit”. Felul în care „se oferă femeile bulgare de pe monument arată întreg cinismul regimului comunist”, spune fostul profesor care și-a terminat studiile la Nisa, dar care și-a abandonat cariera de curând din pricina salariului prea mic, a elevilor care nu aveau motivație să învețe și în general a sistemului de educație care nu încurajează meritocrația.
Până în 1989 în fața monumentului ardea o „flacără eternă” și o mulțime de difuzoare repetau Simfonia a 7-a, denumită a Leningradului, de Dimitri Șostakovici. În jurul statuii au fost plantați 20.000 de copaci, în memoria soldaților sovietici morți în al Doilea Război Mondial. Inscripția „Prieteni de veacuri peste veacuri” a fost ștearsă, dar monumentul rezistă și nimeni nu a pus până acum în discuție demolarea lui, cu toate că „rușii nu mai sunt chiar atât de bine veniți în Bulgaria, ca odinioară”, insistă Țanevski, care nu și-ar dori o minoritate rusească în țară fiindcă n-ar vrea să experimenteze „precedentul din Crimeea”. Pe de altă parte îmi explică de ce nu se poate ști nici câți ruși s-au mutat în Bulgaria și nici câți și-au cumpărat proprietăți aici: la cadastru nu e înregistrată naționalitatea celor care fac tranzacția.
În magazine și pe stradă se aude în mod frecvent limba rusă și sunt blocuri înalte de unde se vede marea, pe care le-au cumpărat mai ales cetățenii ruși și care iarna sunt goale.
„Varna are singura statuie din lume în care e celebrat terorismul”, crede Nikolai Țanevski care-mi dă exemplul Monumentului dedicat „luptei împotriva nazismului și capitalismului”. Pe una dintre părțile statuii, un basorelief îl arată pe un partizan bulgar care pune o bombă sub un tren tot bulgar, după cum rezultă din abrevierea БДЖ (Balgarski darzhavni zheleznitsi, BDŽ sau Căile ferate bulgare).
Este vorba tot despre al Doilea Război Mondial și despre curajul partizanilor bulgari de a-și sabota țara, aliată cu Germania lui Hitler.
Cu vechile statui inutile astăzi, propaganda rusească și-a schimbat cursul, a știut să-și găsească noul drumul și să se organizeze foarte bine în Bulgaria, îmi spune Emma Gileva, care conduce la Varna organizația de mediu Black Sea NGO Network: „rușii se folosesc de socialiști, care tocmai s-au divizat, de naționaliști și de patrioții care susțin partidul de guvernământ”. În jurul Mării Negre, „extremismele” ar putea fi din nou câștigătoare, socotește Gileva, care dă exemplul recent al Turciei și al Rusiei care „dictează” deja regula la Marea Neagră.
Propunerea României de formare a unei flote NATO, împreună cu bulgarii și turcii i s-a părut de la bun început „umilitoare” pentru Sofia, fiindcă ar fi însemnat să accepte ca militarii bulgari să fie sub comanda Turciei, țara care are cele mai multe nave militare în Marea Neagră, după Rusia. Imperiul Otoman a stăpânit regiunea balcanică mai mult de 500 de ani, teritoriul bulgar a fost parte a acestui imperiu, iar istoria acestei ocupații a lăsat amintiri triste, acesta e unul din argumentele expertei, al doilea ține de faptul că România și Turcia ar fi făcut de mai multe ori front comun împotriva Bulgariei. Nu poate să-mi dea pe loc probe ale acestei coalizări, dar observă, de pildă, că Bucureștiul tergiversează cât poate construcția gazoductului revers dintre cele două țări și că „istoria neplăcută dintre România și Bulgaria le afectează relația prezentă”. Emma Gileva exprimă în acest fel neîncrederea bulgarilor atât în Turcia cât și în România. Am întâlnit la Burgas și la Varna mulți oameni care se uită cu admirație spre București, destui, însă, privesc încă prin lupa istoriei și rămân suspicioși.
Fostul profesor de filosofie mi-a spus cu simpatie că cea mai apropiată capitală de Varna este București și că localnicii când vor să plece cu avionul undeva, caută cursele care decolează de pe Otopeni, fiindcă au mult mai multe opțiuni. E adevărat că nu prea sunt autobuze Varna-București, dar bulgarii merg până la Ruse și de acolo iau taxiul, care are tarif fix până la Otopeni: 40 de leva, adică 20 de euro.
Varna a fost multă vreme considerată capitala bulgară a Mării Negre, fiind permanent în rivalitate cu Burgas. Șefa Black Sea NGO Network susține, însă, că în perioada regimului comunist a fost lansată această întrecere pentru a controla mai bine autoritățile locale. La Burgas, Radowesta Steward de la muzeul de arheologie vorbea mai degrabă despre un fel de superioritate istorică a locuitorilor din Varna, fiindcă orașul a fost mereu mai mare, mai puternic, cu tradiții mai vechi. Între timp, competiția a fost câștigată de Burgas, declară zâmbind Nikolai Țanevski, savurându-și scoicile de Marea Neagră pregătite în sos de vin, la un restaurant din Varna aproape de Parcul Mării, Morska gradina.
Parcul se întinde pe lungimea fostei cetăți otomane, ale cărei ziduri au fost distruse complet, iar pietrele au fost folosite pentru construcția noilor case, după ce Varna a scăpat de dominația turcească. Considerat cel mai mare parc din Balcani, aleile lui pline de palmieri, pini, chiparoși, salcâmi și tot felul de arbuști și arbori importați din zone mediteraneene se întinde de-a lungul mării pe patru kilometri. Grădina Morska (Морска градина) a fost gânidtă la jumătatea secolului al 19-lea în afara zidurilor cetății. Pe atunci fortăreața otomană nu avea nicio legătură cu marea, pentru că în jur, Marea Neagră e foarte puțin adâncă, iar navele serioase nu puteau ancora.
Varna e cel mai mare oraș bulgăresc de pe litoral, cu peste 350.000 de locuitori, dar Burgas continuă să fie cel mai mare port. Golful Varna se vede în toată splendoarea lui de pe aleile umbroase ale parcului, cu tot cu plajele și turiștii ei, care nu aglomerează prea mult orașul.
